Numai în noi mai sunt colindele și nebuniile de altădată

Una, că nu ne rupseserăm de Biserică. Începeam s-o „colindăm” – în sens de „luat cu asalt” – cu vreo trei zile înainte de Crăciun. În vacanță fiind, înșfăcam săniile de funii și o rupeam la fugă, trăgându-le peste zăpezi, acolo pe unde mai erau, și peste „cubica” alunecoasă din granit, în josul străzii, peste peticele de pe unde o șfichiuise viscolul. Alergam până în spatele Pieței Crângași, pe „valea” Calimachi, în coasta curții Bisericii Sfântul Ilie

Trăgeam săniile după noi mai mult de formă, și, după vreo două plonjoane peste șleaurile derdelușului desfundat, intram în curte, o luam prin spatele clopotniței și ne furișam, nevăzuți, înăuntru.

În frigul afumat, nici țipenie. Ne piteam printre scaunele vechi, trăgându-ne spre pereți, și, rezemați unii de alții și de strană, scoteam lumânările rupte din buzunare – furate, câte una, de pe tejgheaua băcăniei, făcându-ne că le-numărăm. Încă nu le aprindeam ca să nu ne dăm de gol. Păstram câteva bucăți mai lungi, și pe restul le luam la modelat. Le-nmuiam și făceam zaruri. Jucam, în avans, nucile și merele ce urma să le încasăm, drept plată pentru colindele din „tura” de seară.

În răstimpuri ne făceam câte o cruce, cuviincios și larg, rugându-ne de sănătate și câștig, aprindeam ce mai rămăsese, curat, din ceară, îi sărutam rănile lui Iisus din labele picioarelor descărnate, și fugeam, iar, pe derdeluș.

A doua, că ne cam lăsam derutați de influențele capitalismului, aflat, încă de atunci, cu piciorul drept în groapă. Mai ales de-a lungul vacanțelor de iarnă, când era ziua mai scurtă și nopțile lungi, ca mâinile lui Tamango.

Dincolo de faptul că, odată cu nucile, covrigii și merele aferente plății per bucată colind – Moș Ajun, Steaua, Domn, Domn -, primeam în serile de colindat și bani, îi mai și cheltuiam cu nesaț de beizadele contemporane.

Cum?! În primul rând, pe filme. Și ce filme… Rulau, la „cartier”, la timp de sărbătoare, marile capodopere indiene – „Vagabondul”, „Articolul 420″, „O floare și doi grădinari”. Lume, lume… Ca astăzi la supermarketuri. Apoi, a intrat în socialism și nesfârșita serie a westernurilor cu John Wayne. Iar după, franțuzeștile cu Jean Marais, Alain Delon, Louis de Funes.

Doamne, ni se blocau „pătrățelele” de râs! Respiram ca înecații, în sughițuri.

După cartier, fugeam la Cinema Dacia, lângă Piața Matache, unde rulau filmele „în continuare”. Intrai dimineața, pe uscat, și ieșeai seara, pe viscol, ascuțit ca lupta de clasă. Știai replicile pe de rost. Și pe actori. Mai ales pe actițe!

După film, traversam Calea Griviței, la „vagonul de tir”. Îl colindam pe proprietar, îl sorcoveam, îl abuream și ne cumpăram plumbi (adevărați), la reducere. Trăgeam cu puști-ca-lumea, cu aer comprimat, în maimuțoi de tablă, care țipau și zornăiau câteva zeci de secunde de te-apuca „fandacsia”. Dacă nimereai „butonul””. Pe urmă, ți se părea că ești Lex Barker sau Pierre Brice, în Winnetou. Mergeai crăcănat, îți trăgeai căciula cu moț pe ceafă și te rezemai de standul de tragere al pușcașului.

Ei, și de aici, din această poziție, începea decăderea propriu-zisă. „Pornografia”, uitată pe pereți, la stradă, de vigilența comunistă. În urma cariatidelor, hăcuite de noii culturnici, rămăsese, totuși, „săpată” în mortar, pe friza cinematografului Dacia, o femeie goală, trântită la pământ, parcă sub un armăsar cabrat, călărit de un cavaler.

Ei, ăsta era clou-ul zonei. Privirea escalada peretele cinematografului, metru cu metru – nu rapid, nu iute, nu furios -, ci ca într-un preludiu bine temperat. Până sus, unde se petrecea scena. Unii spuneau că ar fi fost vorba despre Maria Tereza. Eu, tot timpul, am susținut „contrariul”.

Și, de acolo de unde stăteam, rezemați de șandramaua din tablă a tiristului, ca niște „couboys”, pregătiți s-o-ntindem cu colindul, făceam pariuri între noi, pe fiecare trecător, tânăr sau bătrân, dacă va rezista sau nu tentației de a ridica privirea.

Desigur, pariuri pe mere și covrigi.

Ce vreau să spun cu asta?! Că așa, crescuți în comunism, cum am fost noi, ne-am păstrat, totuși, o urmă de Dumnezeu în suflet, la care ne rugăm și astăzi, și-i cântăm, în gând, odată cu copiii, vechile colinde.

Iar eu mă rog pentru voi toți, și pentru lumina din suflet, indiferent cât de complicate sunt vremurile. La mulți ani!