Numai Klaus Iohannis nu poate vorbi despre greaua moștenire

În urmă cu cinci ani, același Klaus Iohannis, își încheia discursul de investitură – în fața unei săli arhipline – cu aceste memorabile cuvinte: „îmi pun întreaga putere și pricepere la dispoziția poporului român. Ca peste 5 ani să putem spune că România este țara care a uimit lumea, prin transformarea și reconstrucția ei”.

Astăzi, după cinci ani – în fața unei săli arhigoale – Klaus Iohannis a fost  aproape același, doar că în loc de cravată avea papion și nu mai ședea pe un scaun tapisat, ci într-un jilț pe care Ultimul Orator din Parlamentul României, Crin Antonescu, îl descria cu finețe stilistică drept „voievodal post-socialist, un pic kitsch”.

Aproape același – Klaus Iohannis, dar parcă mai împiciorongat, mai patetic, privind mai sus și încercând să identifice o fantă a istoriei prin care să se poată strecura cu minim efort.

Despre România normală ca deziderat vorbea și în 21 decembrie 2014: „Îmi propun ca la sfârșitul mandatului meu de Președinte, România să fie spațiul unei alte stări de spirit, al unui alt climat social, în care să își găsească în sfârșit loc stabilitatea, aprecierea valorii și calmul. Nu calmul aparent dat de absența dezbaterii, nu calmul în spatele căruia se ascunde resemnarea. Ci calmul dat de libertatea de a alege, pentru că există opțiuni, de încrederea că prosperitatea vine când fiecare își face treaba și de convingerea că împreună suntem puternici. O Românie în care stabilitatea, calmul și aprecierea valorii devin reperele normalității va fi fără îndoială una atractivă pentru investiții. Locurile de muncă și prosperitatea, pe care toți românii ni le dorim, nu au cum să apară decât într-un asemenea climat”.

Despre România normală ca deziderat a vorbit și astăzi, dar ceva mai precipitat. „Nu mai e nici o zi de pierdut”, a spus, de parcă n-ar fi trecut, confortabil, 1825.

Klaus Iohannis pornește în al doilea mandat cu un handicap major: nu poate vorbi despre „greaua moștenire”.