O dau, maică, ori n-o dau?

Cetățenei Victorița Înfrântu i-au mai rămas două plăceri: loboda și Traian Băsescu. Vremea lobodei s-a dus, poza lui Traian Băsescu e tot acolo, pe stelaj, lângă cartea de rugăciuni. Peste bătrână au trecut un război mondial, câteva dictaturi, comunismul, capitalismul și doi băieți din vecini, vara trecută.
 
Vede lumea ca prin ceață, cu niște ochelari ale căror lentile sunt mereu afumate de la plită, dar de auzit aude bine. Ziua se ceartă cu găinile, seara cu prezentatoarele de la televizor. Are convingeri ferme, ca orice femeie adevărată din popor și o colecție frumoasă de vederi de la Căciulata.

De ani de zile, de când părintele a fugit în Spania cu cutia milei și biserica s-a închis, nu mai iese din curte decât la alegeri. Se îmbracă frumos, se sprijină în baston și străbate cei două sute de metri până la școală, ca pe o mare călătorie inițiatică, în care i se arată semne, vecini pe care-i crezuse morți demult, strigoi durdulii trăznind a rachiu.

Când l-au suspendat iar pe Băsescu, a plâns. Și a început să numere zilele până să-l poată pune la loc, ca în 2007. Toată săptămâna a visat ștampile. Până luni. Încă de dimineață, când soarele a răsărit ca o lumânare întoarsă,  i s-a bătut ochiul stâng. Se aștepta la ceva rău, dar pe seară a venit dezastrul: s-a furat referendumul! Președintele a apucat să strige, așa suspendat cum era: „Fraudă masivă!”. Deja? Ai dracu” hoți, nu mai au nici o rușine! Ce-a spus pe urmă Băsescu a încurcat-o rău de tot. Cică să nu se mai ducă la vot. Că, dacă se duce la vot, dă o lovitură de stat. Cu ștampila. Pleosc!

Deci: dacă se duce, totuși – o dă; dacă nu se duce – n-o dă. Cum ce? Lovitura de stat.

N-o să se ducă. Cum o să-i dea ea o lovitură de stat tocmai lui Traian Băsescu? Omul care i-a dat locuri de muncă, investitori străini, bani de la FMI, pensie și, când nu s-a mai putut, a cărat-o în spinare, prin criză.

În noaptea de luni spre marți a avut un vis: se făcea că din biserica închisă, (de unde părintele a fugit cu cutia milei), se aud niște glăscioare ca de copii. S-a apropiat, s-a ridicat pe vîrfuri și s-a uitat înăuntru, pe geamul naosului: erau îngerii, care se prelingeau de pe pereți, ca tușul din călimară și se strigau între ei, de frică. Apoi s-a făcut liniște și a auzit un glas mare, venind din absida altarului. Era Dumnezeu, care se întorsese pe pământ. Și-o fi uitat ceva, și-a zis bătrâna și nu s-a mai trezit din vis, curioasă să afle ce și-a uitat.