O lecție mai greu de digerat a alegerilor din Rusia

„Nu văd o alternativă la Putin, cred că majoritatea vor vota cu el, fiindcă e stabilitate în țară cu el. Nu vreau să ne întoarcem la anii ’90”, spune Kutiaev, care își amintește că în acei ani era nevoit să mănânce cartofi mucegăiți, fiindcă uzina nu mai putea plăti salarii.

Acum, Putin a ales chiar uzina GAZ ca să-și anunțe candidatura la prezidențiale. Cifrele oficiale arată că economia Rusiei a crescut cu 1,5% în 2017 (atât cât prezisese și Banca Mondială), prima creștere din ultimii trei ani, după scăderi de 2,8% în 2015 și 0,2% în 2016. Motoarele economiei, în afară de cel tradițional legat de scumpirea petrolului, se arată a fi fost agricultura și industria minieră, stimulate și ele indirect, așa cum a fost și industria militară, de sancțiunile economice impuse de Vest după anexarea Crimeii. Agenția de rating Fitch tocmai a publicat un raport despre cum s-a îmbunătățit performanța fiscală a regiunilor Rusiei, cu prima scădere în valoare absolută a datoriilor acestora în peste un deceniu, ca efect al încasărilor mai mari și al reducerii costurilor. Rata sărăciei a crescut după anii de sancțiuni economice, dar rămâne sub 15%, față de circa 30% la sfârșitul anilor ’90.

Punctul de vedere al alegătorului Kutiaev se va dovedi decisiv și la aceste alegeri, ca și la cele din 2004, 2008 și 2012. Dacă în 2000, Vladimir Putin câștiga din postura de lider capabil să-i bată pe teroriștii ceceni, la următoarele runde a câștigat pe seama celui mai important narativ electoral de după epoca Elțîn: Rusia a depășit coșmarul anilor de după destrămarea URSS și nu trebuie să mai ajungă niciodată țara haosului și a sărăciei din anii ’90. Țara haosului a fost înlocuită de actualul stat polițienesc, iar țara sărăciei a fost înlocuită de un capitalism cu privatizări și investitori străini, dar puternic controlat de stat și cu multiple tipuri de subvenții și ajutoare sociale. Acesta a fost și este produsul de bază vândut alegătorilor de regimul Putin, nu aventurile războinice din Cecenia, Georgia sau Siria ori scenariile complicate de repoziționare a țării ca putere regională în Eurasia. Anexarea Crimeii n-ar fi consolidat cu nimic poziția lui Putin dacă regimul său n-ar fi reușit până acum să facă față sancțiunilor occidentale și pe alocuri chiar să profite de ele, forțând înlocuirea produselor de import cu unele locale.

Așa se explică de ce n-au avut succesul scontat nici opozanții comuniști sau naționaliști ai lui Putin (electoratul rus nu-și dorește nici comunism, nici o societate închisă), nici opoziția liberală, cu lideri ca Mihail Kasianov, Boris Nemțov sau Mihail Hodorkovski (electoratul rus identifică automat termenul de „liberal” cu eșecurile epocii Elțîn, mai ales că primii doi chiar au fost miniștri în epoca Elțîn, iar al treilea a ajuns atunci oligarh) și nici chiar populiști ca Alexei Navalnîi (electoratul rus este sensibil la demersul lui Navalnîi de a denunța corupția din administrația Putin, dar nu atât de sensibil încât să fie convins că asta înseamnă și capacitate de a conduce țara). Preferința regimului pentru abordarea represivă și obstrucționistă (Kasianov și Navalnîi au fost opriți să candideze, Hodorkovski a ajuns la închisoare, Nemțov a fost ucis) a părut singura explicație pentru care șeful de la Kremlin a rămas în funcție, dar interpretarea e greșită. Nici fraudele electorale acuzate de occidentali, nici propaganda din media de stat n-au justificat singure faptul că Putin a fost reales ori că nicio „primăvară rusească” sau Euromaidan n-au prins la Moscova.

Că e vorba despre economie, nu de cea din statisticile FMI, ci despre ce fac alegătorii nevoiți să mănânce cartofi mucegăiți când li se închid uzinele, au înțeles alți lideri din Est care au reușit să-și consolideze puterea în ultimii ani, cum ar fi Viktor Orbán din Ungaria sau frații KaczyÅ„ski din Polonia. Cum nicio altă țară din Est n-a suferit așa de mult ca Rusia de pe urma dezagregării economiei socialiste, ideea a apărut în vecini mult mai târziu, abia atunci când a început să se vadă că povestea despre convergența economică a Estului cu Vestul a fost compromisă de criză și că esticilor li se recomandă iarăși sacrificii, dar fără să mai aibă perspectiva că la capătul lor îi așteaptă ceva bun. Așa s-au impus politicienii care arată că iau măsuri în folosul oamenilor, oricât de ciudate sau de populiste, de la rapoarte despre compoziția produselor vestice vândute pe piețele estice până la conversia creditelor luate în euro sau limitarea dobânzilor bancare.

Unor astfel de politicieni electoratul le permite și le iartă orice, pentru că ei sunt singurii care îl bagă în seamă și spun tare ceea ce el gândea fără să aibă curaj să spună. Nu îl etichetează drept leneș atunci când se plânge de sărăcie, nu îl fac comunist atunci când cere măsuri de protecție socială și nu îl fac xenofob atunci când îi vine greu să accepte imigranți. Modelul a început deja să se extindă și în Vest, acolo unde criza a lovit cel mai tare, ca de pildă în Italia, fiindcă e o cale sigură de a ajunge la putere și de a se menține acolo. E o lecție mai greu de digerat la noi, fiindcă atât puterea actuală, cât și opoziția actuală izbutesc rareori să arate că le pasă de nevoile „de jos” electoratului, asta când nu-și declară de-a dreptul disprețul față de el. Dar dacă o vor învăța și ei la un moment dat, veți ști de unde s-au inspirat.

Pentru cine vrea să știe totuși cât ar mai putea rămâne Vladimir Putin la cârma Rusiei, ecuația este următoarea: rușii vor continua să-l prefere atata vreme cât vor percepe că le merge mai bine decât în anii ’90 și că sunt în afara pericolului ca economia și societatea să se îndrepte din nou într-acolo. Această ecuație este influențată de doi factori. Primul este natural: orice traumă colectivă are atâta impact pe cât are o societate capacitatea de a și-o aminti, ceea ce înseamnă că îndepărtarea în timp de anii ’90 și apariția unor generații noi vor reduce treptat din importanța electorală a acestui criteriu și vor face să se simtă plictiseala de pe urma unei guvernări care durează deja de peste 17 ani. Alegătorul Kutiaev din Nijni-Novgorod are 49 de ani, dar copiii lui Navalnîi sunt născuți după 2000 și toată viața lor au trăit sub Putin, ca și o mulțime de alți tineri care au ieșit să manifesteze în ultimii ani contra corupției, a birocrației și a inegalității de șanse dintre oligarhia sau ștabii din jurul puterii și restul cetățenilor.

Al doilea factor ține de conjunctură: cum vor fi suportate de acum încolo sancțiunile care au fost sau vor fi aplicate de UE și SUA pentru anexarea Crimeii, atacuri cibernetice, implicarea în alegerile din SUA ori uciderea familiei Skripal la Londra. Datele economice pozitive de mai sus sunt doar o poză de moment. Institutul pentru Studii Economice Internaționale de la Viena (WIIW) a publicat acum câteva zile un raport în care susține că Rusia a ajuns tot în situația de la începutul tranziției, cu dependență excesivă de exploatarea resurselor energetice, climat investițional nesigur și corupție, la care s-a adăugat dispariția vectorilor de integrare europeană care prevalau la începutul anilor 2000. „Fără normalizarea relațiilor externe nu va exista ieșire din cercul vicios sancțiuni – protecționism – lipsa investițiilor pentru modernizarea economiei, iar Rusia se va confrunta nu doar cu stagnare, ci și cu riscul de a rămâne în urma altor state din Est, Sud și Vest, punând astfel în pericol stabilitatea socială și apoi chiar politică internă și din vecinătate”, susține autorul, economistul Peter Havlik.

Raportul WIIW arată că aversiunea dezvoltată față de reformele liberale din anii ”90 și escaladarea conflictului cu Vestul au făcut ca relația cu UE să fie înlocuită de relația cu China ca potențial partener privilegiat, numai că aceasta nu se compară cu UE nici ca piață de export, nici ca furnizor de investiții. Ar fi nevoie, crede Havlik, de o încetare a ostilităților din Donbas ca prim pas spre ridicarea sancțiunilor; ar fi nevoie de o strategie de folosire a încasărilor din exportul de energie, profitând de prețul bun al petrolului, pentru investiții în infrastructură și educație; ar fi nevoie de combaterea exodului de capital, a corupției și a birocrației. Altminteri, cu o rată de creștere a PIB estimată la mai puțin de 2% pe termen mediu, Rusia nu poate visa nici să rămână la nivelul altor state central-europene, nemaivorbind să concureze China sau SUA, iar următorul mandat al lui Putin riscă să aducă mai curând cu „stagnarea brejnevistă” din anii ’60-’80 decât cu o „perestroika”.