O moarte pentru care suntem și noi vinovați

Vom trăi, cu toții, încremeniți, câteva ore. Ne vom surprinde rulându-ne-n cap, ca niște roboți de recompus fizionomii, chipuri, trăsături, priviri, apoi grimase, fețe îngrozite, descompuse de groază, odată cu derularea imaginativă a ororii… Apoi, nimic. Blanc! După, revenirea la cotidian, neverosimil de abruptă: „Stai frate că n-am trecut prin piață! Pâine, roșii… Și un săpun, trebuie să iau!”.

Mărturisesc că m-a răscolit profund soarta fetelor, dispărute, astăzi, violent, într-o altă dimensiune. Nu poți spune că au murit! Asta nu e moarte, asta este o atomizare, instantanee și cumplită, spiritul, însuși fiind descompus în milioane de clipe netrăite, alungat feroce, de fier, către piatră, nedându-i-se secunda și dreptul la nemurire, la înălțare.

Nu mă apasă teama, șocul, imaginea impactului violent, care ți se-nfige în cap, aproape material, aproape dureros. (Am mai trăit asta, în adolescență. O bunică și o fetiță, venind de la școală. Traversând aceeași cale ferată, București-Constanța, în dreptul cartierului Pajura. Aceeași soartă, cumplită…). Mă simt, pur și simplu, vinovat de toată această indiferență, îndepărtare, mizantropie pe care, și eu, ca toată această societate tarată, le-am lăsat să se insinueze în sufletele, și în capul nostru.

SĂNĂTATE Medicii și vizitatorii, obligați să poarte MĂȘTI în spitalele ca-n perioada pandemiei. O țară europeană este grav afectată de epidemia de gripă

11:44

ACTUALITATE Ce reacție a avut o turistă din Anglia când a ajuns într-o stațiune din Transilvania, renumită pentru sporturile de iarnă: „Nu ştii sigur dacă e real”

11:41

Însingurare, în doi, în trei, în grup. Nu ne mai pasă, nu ne mai trăiesc stările celorlalți – poate doar invidiile ne mai bântuie, bârfele, răutățile, miștoul -, făcându-ne părtași la viața lor, la bucurii, atenți la necazurile lor, la neîmplinirile lor, la deznădejdile lor, la țipătul lor mut, după ajutorul nostru, al celor, încă, mai puțin bolnavi.

Am acceptat să trăim în societăți abrutizate spiritual, ca în pădurile virgine în care ne invităm musafirii. Când ne vizităm, în loc de suflet, în loc de apropiere, în loc de îmbrățișări, le arătăm urșii, în mediul lor natural, și lupii, câțiva râși, câte un cerb de colecție.

Trebuie să recunosc: înainte de decembrie 89, îndrăzneam să mai avem prieteni, întâlniri „subversive”, tupeul de a ne spune păsurile unii altora, nerușinarea de a cere sfaturi, de a spera că nu-i adevărată spusa aia că „fiecare moare singur”.

De atunci, până acum, am reușit să ne dăm „unfriend”, noi toți, tuturor.

De azi dimineață, toată lumea vorbește despre „societate”, ca despre o instituție indolentă și fără scrupule. Despre neimplicarea „factorilor responsabili”. Despre condițiile de trai din România. Despre alterarea familiei ca instituție…

Sigur că toate acestea au un rolul nefast în accederea noastră, ca nație depresivă, pe primul loc la numărul de sinucideri, în Europa.

Sigur că doar un medic de familie, mai bolnav decât noi toți, a putut trăi, indiferent, la soarta Alexandrei și a fetelor sale, știind că femeia a fost internată cu depresie profundă, într-un spital de boli nervoase.    

Sigur că doar niște asistenți sociali, mai bolnavi decât medicul de familie al Alexandrei, au putut trăi bine-mersi, fără să-i doară capul de soarta și situația celor trei fete.

Sigur că, prea multe din ONG-urile noastre, fac paradă pe la tv cu sentimente și strângere de fonduri, dar prea puține se implică, cu adevărat și cu suflet, în cazuri cu finaluri de gen: „Iertați-mă, dar n-am mai putut să suport!”.

Nu-i caut scuze acestei mame și, cu atât mai puțin, familiei ei. Poate doar boala care i-a mistuit sufletul și nervii să-i mai poată fi, într-un fel sau altul, „avocat”. Sănătatea mintală este aceea care decide pentru tine: până în ce loc al vieții trebuie să-ți ții copiii de mânuță…

Dar boala Alexandrei i s-a instalat în suflet, a sporit și l-a cuprins definitiv și din cauza noastră; a indiferenței, a indolenței, a nepăsării noastre față de noi toți.

Și noi suntem vinovați!