O țară ca foița de țigară

Faptul cel mai înfiorător după tragedia în sine este simțământul prim născut în mintea și sufletul autorităților române: noi n-avem nicio vină, noi n-am făcut nicio greșeală, noi ne-am făcut datoria. Poate alții să fie vinovații, ungurii, rușii sau eschimoșii. Când mor oamenii cu zile și tu erai pregătit și plătit să-i salvezi, e posibil să nu-ți pui întrebarea „Doamne Dumnezeule, unde am greșit? Au murit oameni, a murit o fată cu lacrimile înghețate pe obraz, ce ar fi trebuit să funcționeze și n-a mers?”? E posibil, dacă ești un neom fabricat de nemernicia de partid și de stat.

A nu-ți asuma nimic, a te scoate nevinovat, e un reflex sfincterian al acestor creaturi care călăresc Ministerele, Serviciile, Secțiile, Inspectoratele. Poate să piară o țară, totul e să nu-mi taie mie din salariu și să nu mă sară la avansare.

Conștiința basma curată ține loc de conștiința curată.

De aproape un sfert de veac privim spectacolul hidos al clasei politice – incompetență, incoerență, ticăloșie, lăcomie fără margini. Ni se pare lucrul cel mai groaznic din societatea românească. Dar sub această plagă infectată de pe piele, răul e și mai mare. Țesuturile și organele interne sunt afectate până la fibră. Toată armata de directori și șefi care chiar trebuie să facă ceva într-o situație critică sunt paralizați de tembelism și lașitate.

Pentru ei, Dumnezeu e nimic pe lângă partidul care i-a pus în funcții.

Dacă atât au fost în stare la prăbușirea unui avion de mici dimensiuni, putem să ne imaginăm cum ar reacționa în cazul unei epidemii, unui cutremur, unui atentat terorist de mari proporții?

Trăim într-o țară subțire ca foița de țigară.