Ochiul pândaci, urechea dreasă, inima-n dinți
Antisemit sârguincios și poet suav, Vasile Alecsandri izbutește una dintre cele mai tulburătoare descrieri ale evreilor din continentul fără amurg – Africa, în anul una mie opt sute cincizeci și trei, octombrie:
„(…) când întâlnești un evreu în hudițele Tangerului, îl vezi trecând ca o umbră de-a lungul păreților, cu ochiul pândaci, cu urechea dreasă, cu inima-n dinți, ca un om ce ar fi comis o crimă și se teme de a fi recunoscut. Obligat de a-și scoate babușii când trece pe lângă o geamie, el îi ține totdeauna în mână, atât de economie cât și de frică, temându-se ca vuietul pașilor săi să atragă luarea aminte a vreunui arab mahmur, și să-i aducă maltratări sau mai cu seamă pagubă! Evreul din Tanger, precum și acel din toate orașele Africii, este ființa cea mai îngrijată din lume, pentru el chiar umbra unei paseri trecătoare este un motiv de spaimă! El nu grăiește, ci șoptește, nu râde, ci zâmbește, nu calcă, ci lunecă pe pământ, căci nu are curagiul ființei sale; vecinic prigonit, vecinic umilit, (…) speculând lenea apăsătorilor săi (…)”.
N-am citit nimic mai expresiv de când mă bate gândul să scriu o fenomenologie a fricii.