Odată, din întâmplare, am „filat-o” pe Elena Udrea. Sau despre libertatea negociată la Cotroceni

Era o zi oarecare, după alegeri. Rămăsesem uitată în sediul PDL, în așteptarea noului Guvern, în rol de ziarist fără somn. Înțepenisem de frig desenând, înainte și înapoi, șiruri de pași între Modrogan 22, bârlogul pedelist adevărat, dar inaccesibil, și Modrogan 1, acolo unde nu se întâmplă niciodată nimic, dar te poți încălzi, învârtind în mâini o cafea în pahar de carton. Când intră, din senin, Elena Udrea.

Tânăra speranță PDL-istă trece glonț holul rectangular de la intrare, apoi pe cel mare, de la parter. Nu vede pe nimeni, așa că urcă fără grabă, rămânând o vreme în capul scărilor, la telefon. „Ne-am întâlnit aseară cu PSD-iștii. Mergem împreună”.

Într-o lume paralelă, toate discursurile politice jurau contrariul: PDL ținea morțiș, la televizor, să facă guvern cu liberalii, numai că Tăriceanu, „avid de putere”, nu ceda locul de prim-ministru. În lumea reală, accesibilă celor puțini, Ilie Sârbu – azi tată socru urmărit penal pentru retrocedări ilegale de păduri – negociase cu Traian Băsescu, înainte de a i se fi cerut părerea lui Mircea Geoană, noul Guvern PSD-PDL. Iar Elena Udrea se știa deja ministru.

Dar nu că Elena Udrea a avut dreptate e morala poveștii, ci alta. Cu naturalețea conștiinței de mult extirpate, noii parteneri își puneau, la momentul strângerii de mâini, esențialele condiții. Nu negociau câte școli sau câte spitale să facă de a doua zi. Câtă descentralizare și câte autostrăzi. Își negociau, întâi de toate, LIBERTATEA. „Nu avem niciun obstacol. Doar Mazăre s-a ridicat să pună condiții: «Mai ușor cu dosarele»”. Vocea Elenei Udrea a dispărut apoi, după ușile din lemn masiv.

Nu știu nici azi care au fost, la Cotroceni, toți cei strânși în noaptea aceea în jurul mesei, nici ce le-a răspuns, Traian Băsescu, deși pe Radu Mazăre nu l-a deranjat, în timpul acelor 9 luni de guvernare, vreun procuror. Ca miniștri în Guvernul de a doua zi, Victor Ponta și Elena Udrea au beneficiat însă direct, prin preluarea puterii, de micul lor aranjament. Fără sfială, tot ei ne cer azi, din nou, votul.

Cei mai mulți dintre oamenii pe care îi vedem – sau nu-i vedem – la alegeri își tranzacționează, în realitate, libertatea cu prețul libertății noastre. În lumea lor, e de înțeles. La capătul primei nopți de arest, în martie 2010, puternicul Cătălin Voicu, a spus, cu voce stinsă, atât: „Evul Mediu. Uși negre de fier, zăbrele și lacăte, nu au aerisire, țigani, bandiți, te f… ăia în c.., te omoară”.

Noi, ceilalți, rămânem cu un spectacol hidos a două lumi care se suprapun – una parazitară, a lor, pe spatele alteia, răbdătoare, cuminți, ale noastre.

Acum 25 de ani, eram capabili de revoltă. Acum 10 ani, de furie și de ieșit apoi pe străzi, strigând bucuria iluzoriei eliberări. Acum 5, puteam foarte bine să ne scandalizăm și, deopotrivă, să râdem. Suntem, azi, prea obosiți să mai vedem evidența: o sumă de oameni noi ne conduc la vedere și o altă, de băieți cu sacoșe de bani, își tranzacționează, prin ei, libertatea. Suntem captivii lor, pe mulți nici nu-I vedem, le auzim, uneori, prin televizor, doar vocea.

Nu știu dacă Elena Udrea cea surprinsă la shopping, la Paris, de Fantoma de la Operă a anului electoral e sau nu o victimă a vreunui filaj. E în exact aceeași măsură în care a fost sau nu Mircea Geoană, pozat de paparazzi în noaptea relaxării la Vîntu. Fotografiile de la Paris, care nu pot fi, din acest motiv, ignorate, îmi spun însă altceva. Îmi amintesc, deopotrivă, de Alina Bica, secretarul de stat instalat la Ministerul Justiției, în același guvern PDL-PSD, cu protecția Elenei Udrea, și de procurorul Alina Bica, numită șefa DIICOT la propunerea lui Victor Ponta. Îmi spun că politicienii au schimbat generația, dar au rămas o castă. Că se simt, firesc, legați de amiciții de-o viață cu o mână de procurori, din fericire tot mai puțini, pe care îi sprijină apoi politic, gata oricând să le pretindă, la schimb, pentru ei sau pentru ai lor, libertatea. Cât timp, la rându-ne, îi vom lăsa, votându-i, și mâine, pe aceiași.