E vremea când în Aghion Oros, în Sfântul Munte, se plămădește artosul Învierii. Ușa Miezonopticii se deschide astăzi spre Săptămâna Mare.
E Săptămâna în care întregul Athos se înmiresmează de cântările celor mai vestiți protopsalți, cântări care curg din Simonpetra ca dintr-un izvor duhovnicesc.
E Săptămâna când se arată mai des cei doisprezece, după unii, șapte, după alții, cuvioși pustinici, care altminteri trăiesc nevăzuți, încă din vremuri pe care mintea noastră nu le poate cuprinde. Nu puțini cred că i-au întâlnit în preajma leprozeriei de la Iviron, alții pe la Colibele Arse.
Pustnicii nevăzuți, se spune, sunt înveșmântați în pânză de catarg, ale cărei găuri sunt prinse cu așchii de lemn. Învârt între degete mari mătănii făcute din portocole uscate. Umblă cântând și, când se pierd în tufișuri, aplecându-se să se ospăteze cu mure, par niște corăbii eșuate.
Ei, pustnicii nevăzuți, se spune, poartă (într-o cutie legată de gât cu un odgon) o spusă a lui Clement Alexandrinul, de care mulți încă se tem, ca de blestemele celor 318 părinți teofori ai primului Sinod de la Niceea: „Omul e un animal care râde”.