Oscar 2015 – viața n-a reușit să bată Filmul

     Stimați cititori cinefili ai Gândului, azi, în zori, am râs. Am râs de bucurie. Nu numai pentru că iubitele mele, Birdman și The Grand Budapest Hotel, au câștigat. Marele învingător al ediției Oscar 2015 a fost Filmul, în fața Politicii, Propagandei și Snobismului, așa cum am încercat să vă desenez bătălia în discuțiile și articolele din Gândul ultimei săptămâni.

     Birdman este cel mai bun film, are cea mai bună regie, Alejandro González Iňárritu, cel mai bun scenariu original și cea mai bună imagine, Emmanuel Lubezki, formidabilul operator al lui Gravity. Inteligența artistică cu care Iňárritu atinge ținte mișcătoare și delicate, soarta filmului, condiția actorului, minciuna vieții și adevărul artei, ține de fibra profundă a meseriei de cineast. Folosind cu cap artificiile, trucajele generate de computer, îmbinate cu conducerea perfectă a actorilor, minunatul mexican reușește să lovească adevărul frazei scrise în colțul oglinzii de machiaj a vedetei care încearcă să scape de umbra kitsch Birdman și să fie actor: „Un lucru este un lucru, nu ce se vorbește despre el”. Michael Keaton este celebrul Riggan Thomson, este supereroul Birdman și este Michael Keaton, actorul de 63 de ani,  consumat până acum în pelicule ca Robocop și Need for speed, sau utilizat doar ca voce în desene animate și jocuri video. O nedreptate premiul Cel mai bun actor în rol principal dat lui Eddie Redmayne pentru canoneala cu handicapuri în rolul lui Stephen Hawking și nu lui Keaton.

     Toate premiile care țin de vizualul cinematografic clasic, fără intervenția computerului,  le-a luat The Grand Budapest Hotel: machiaj, costume, coafuri, decoruri. Plus coloana sonoră a lui Alexandre Desplat. Este recunoașterea magiei cu care Wes Anderson izbutește un lucru atât de rar: cosmogonia cinematografică, crearea unui Univers original, baroc, umoristic negru sau absurd, rocambolesc, funambulesc, din închipuiri de real legate cu pânza de păianjen multicoloră a imaginației artistului.

EXTERNE Departamentul pentru Securitate Internă: Relația „ADVERSARIALĂ” a Europei cu companiile de tehnologie împiedică o abordare globală a reglementării

18:41

POLITICĂ Elena Lasconi: USR îşi asumă guvernarea, dar o guvernare onestă, cu reforme

18:39

     Meritat până la Dumnezeu și dincolo, în infinitul spațiului sideral, premiul pentru efecte speciale vizuale acordat lui Interstellar.

     Filmul pe care strigoiul lui Goebbels îl adoră, American Nazi, pardon, Sniper, a împușcat, după toată hărmălaia, un premiu, mare și lat, montaj sunet, probabil pentru juxtapunerea șuieratului de glonț cu geamătul de moarte al femeilor și copiilor bănuiți de activitate antiamericană.

     Platitudinea politicos-plicticos-politică The Imitation Game, sau PseudoTuring, a dat peste premiul pentru scenariu adaptat, în vreme ce fascinantul la această categorie Gone Girl nici măcar n-a fost nominalizat.

     Preferatul snobilimii critice, Boyhood, 12 ani de copilărie sau 12 ani de sclavie, dar cu o femeie albă, prinzătorul de Timp pe bază de riduri, păr puberal și fire albe garantate, for real (una dintre cele mai tari obscenități pe care le-am auzit în ultima vreme este, alături de citarea pastorului Niemöller în Parlament de către Vidra Udrea, folosirea cuvintelor lui Tarkovski despre cinema, sculptură în timp, în legătură cu americăneala family a lui Richard Linklater) a trebuit să se mulțumească cu premiul pentru rol secundar feminin, Patricia Arquette.

     Cel mai bun rol principal feminin a fost considerat Julianne Moore în Still Alice: opțiune politically correct, deoarece Alzheimerul la nici 60 de ani face ravagii în America. Îi rog pe cinefilii gândului s-o vadă și pe Rosamund Pike, soața letală din Gone Girl, și să judece.

     Însă politicul a mai pierdut o confruntare, după părerea mea, prin victoria lui Ida, al polonezului Pawel Pawlikovski în fața favoritului Leviathan, de Andrei Zviaghintsev, la categoria Oscar pentru cel mai bun film într-o limbă străină. Valoarea cinematografică pură a excepționalei imagini alb-negru semnate de Ryszard Lenczewski și Lukasz Zal, precum și interpretările greu de uitat ale celor două Agathe, Kulesza și Trzebuchowska, au impus melancolia neagră a totalitarismului nazist și comunist în fața actualității pericolului Rusiei imperiale a lui Putin, metaforizată de Leviathan.

     În ciuda etichetei Based on a true story , bazat pe fapte reale, pusă ca marcă de valoare apriorică pe genericul a nu știu câte nominalizări, la Oscarurile de anul acesta viața n-a reușit să bată Filmul.