Patrioții agro(f)alimentari

Având deja un aviz negativ chiar de la Ministerul Agriculturii, senatorii, toți cei 76 care au votat „pentru”, în frunte cu senatorul de Suceava care a inițiat proiectul, s-au gândit că nu strică să mai apară la TV vorbind despre ceva ce nu înțeleg, dar cu bucuria atingerii unei teme care „place publicului”, cel puțin în aparență: patriotismul agroalimentar. Când consumatorii ajung însă la raft, patriotismul agroalimentar este afectat de autonomia financiară restrânsă de ce au sau nu în portofel sau pe card. Se uită în portofel „să vadă cât de foame le este ” și apoi cumpără ce își permit. Prețul face piața. Dacă nu lași piața liberă, tot plătești prețul, într-un fel sau altul.

În principiu, nu trebuie să impui unui comerciant ce să vândă, ci doar ce să nu vândă (cum este cazul produselor care pot pune sănătatea în pericol, sau a produselor cu un regim special, cum ar fi armele de foc). Oricum, legea nu poate fi aplicată: cine va sta să verifice sute de mii de facturi din care să reiasă dacă cel puțin 51% din carnea și legumele și fructele cumpărate sunt de proveniență locală? Dar dacă marfa pe care comerciantul este obligat să o achiziționeze nu este cumpărată de clienți patronul ce ar trebui să facă? Să scumpească celelalte produse? Să ceară o subvenție directă la raft, ca în agricultură la hectar? Dar dacă nu are producători locali lângă el? Dar dacă cel mai apropiat producător e peste graniță, să zicem un magazin din Siret, județul Suceava, care este mai aproape de un producător de mere de la sud de Cernăuți decât cel din Fălticeni, cum aplicăm legea? Dar dacă producătorul de la sud de Cernăuți este român și are angajați români care fac naveta? Cum pe plan local nu producem (decât în condiții de laborator) citrice, banane sau kiwi asta înseamnă că pentru a le putea comercializa un patron trebuie să cumpere cartofi, castraveți, ceapă, usturoi, mere, pere și prune doar cum zice legea pentru a-i rămâne cota necesară să vândă banane și lămâi?

Problema prezenței produselor alimentare locale în rafturile magazinelor nu se poate rezolva la capătul lanțului, adică obligând clienții să plătească lipsa de viziune și de acțiune a autorităților care țin jos productivitatea, dar și complicitatea unor producători agricoli. Forțarea retail-ului în acest fel nu va face altceva decât să anuleze, în cel mai bun caz, reducerea TVA la 9%, pentru că toate costurile suplimentare vor fi transferate, cel mai proabil, integral în prețul final.

Cu un sistem de irigații atât de natural ca cel al României, pe care preoții încearcă să îl dezvolte prin rugăciuni, este greu să faci agricultură. Din 1997 până anul trecut suprafața cultivată din România care este acoperită de sisteme de irigare a scăzut cu 35.000 de hectare, până la 3,14 milioane de hectare, respectiv până la 38,7%. Cu o subvenție „la hectar” de 2-5 ori mai mică decât a marilor producători agricoli din UE este greu să fii competitiv. În lipsa unui sistem național de depozitare, pentru a nu prăbuși prețurile în sezon, când toți micii producători vând în același timp (și, uneori, prețul încasat abia acoperă semințele și transportul) și profitul se transferă samsarilor și marilor retail-eri nu poți vorbi despre eficiență. Într-o țară fără autostrăzi e greu și scump să transporți mere din Fălticeni în Oradea, de exemplu, în timp util.

Anul trecut România a importat produse alimentare în valoare de patru miliarde de euro, dintre care cea mai mare sumă a fost la legume și fructe, de 768 de milioane de euro, urmată de cereale și preparate de bază de cereale, cu 624 de milioane de euro și de carne și preparate din carne, cu 611 milioane de euro, conform datelor oficiale ale Institutului Național de Statistică (INS). Dar am și exportat în valoare de 3,66 miliarde de euro, per total fiind un import net de circa 400 de milioane de euro. La capitolele animale vii și cereale și preparate de bază de cereale suntem exportator net, cu 125 de milioane de euro, respectiv cu 1,49 miliarde de euro. La legume și fructe importul net a fost de 546 de milioane de euro, respectiv importuri de 768 de milioane de euro și exporturi de aproape 222 de milioane de euro. La capitolul carne și preparate din carne importurile nete au fost de 294 de milioane de euro. Astfel, din cheltuiala totală pe mâncare de circa 12 miliarde de euro pe an (calcule pe baza datelor INS, fără a lua în calcul produsele alimentare pentru auto-consum, ci doar cumpărarea efectivă a produselor), măsura propusă, prin vot, de senatorii României ar acoperi 5% din piața produselor alimentare, respectiv aproape 16% din totalul importurilor.  

O strategie corectă, nu o lege votată „la mișto”, ar putea acoperi tot sectorul agricol, măcinat de evaziune, de lipsa infrastructurii, de fragmentarea terenurilor agricole (ceea ce reduce considerabil productivitatea) și de incapacitatea politicienilor și a șefilor din administrație numiți de ei de a lua măsuri bune, concrete.

Combaterea evaziunii (și pentru că distorsionează piața și pentru că ar aduce venituri suplimentare la buget), acordarea de facilități fiscale care să-i încurajeze cei peste un milion de proprietari de terenuri agricole de 1-5 hectare să le comaseze, la fel și în cazul celor peste trei milioane de „ferme” care au suprafețe de sub un hectar și care nu pot beneficia de niciun fel de subvenții.

Acestea sunt doar câteva măsuri, pe care chiar reprezentanții producătorilor agricoli locali, și nu doar ei, le solicită de ani buni. Până la implementarea unor astfel de măsuri vom continua să plătim dezinteresul, aroganța și incapacitatea aleșilor noștri de a-și onora „demnitatea” sau funcția publică inclusiv la raft.