Pe Becali temnița l-a curățat spiritual. Pe alții i-a curățat, pur și simplu
Am mai comentat aici despre ceea ce spun codurile penale și regulamentele în materie de „arest preventiv” și „încătușare”. Nu voi relua argumentația legală, în acest sens, ci am să remarc că, atât Vasile Dâncu, cât și Patrick Basham, vorbesc în context despre – dacă ar fi să sintetizăm – „spectacolul orwellian al telejustiției”.
Voi sublinia, din nou, că facerea justiției într-un stat de drept este esențialmente necesară. În consecință, nu discutăm despre împărțirea dreptății, ci despre punerea în scenă a acestui demers, precum și despre consecințele sale, generate de condițiile de detenție în actualul sistem penitenciar din România.
Nu voi aborda discuția din punct de vedere tehnic, ci, mai degrabă, social.
Spectacolul orwellian al telejustiției, în care fiecare actor este plimbat, încătușat sau nu, prin fața camerelor tv, din zori în noapte, zi de zi, luni de-a rândul, plâns sau zâmbitor, demn sau copleșit, cu toții nevinovați până la proba contrarie – sentința judecătorească -, potrivit Constituției, naște în psihologia colectivă ideea că țara e „putrezită” și pe ducă, „împinsă pe marginea prăpastiei” de o democrație găunoasă, că „politician” egal „hoț”, că „om de afaceri” egal „pungaș”, că „român” egal „delator ca să-și scape propriul fund”, că România egal țara cea mai coruptă din lume, că „franciza” mani pulite va continua la infinit, până când societatea se va deșira cu totul, și spectacolul nu va mai face rating.
Vom afla în curând că telejustiția – tabloidizarea actului de justiție, cum ar veni – este groparul viguros al ideii de politician, de parlamentar, de guvernant, de administrator, de om de afaceri, de inițiator și semnatar al eventualelor contracte public-private, de întreprinzători, într-un cuvânt, de tot ceea presupune ca, mâine-poimâine, în urma delațiunii vreunui pungaș disperat, oricare dintre cei enumerați mai sus să se trezească plimbat, ca la circ, prin piața publică, încătușat și desființat, până ce vreun judecător va pune capăt umilinței. Asta în drept, pentru că, în fapt, toți cei trecuți „prin luminile rampei”, vinovați vor rămâne, până la moarte.
În altă ordine de idei, dar în același context, întreb pe cine este în măsură să răspundă, următoarele: care este rolul „educativ” al regimului penitenciar, câtă vreme arestul și pușcăria par să fi devenit „lagăre de exterminare” fizică, psihică și morală? Câți bani cheltuie statul român pentru transformarea, în închisoare, a unui cetățean care a greșit, într-un viitor posibil criminal cu sânge rece, dat fiind condițiile și mediul de detenție, care numai „educative” nu pot fi numite – iar în acest sens există exemple concrete de tineri care au intrat în pușcărie dintr-o prostie și au ieșit „tâlhari” cu patalama? Câți oameni au murit în detenție, fie împinși la sinucidere, prin distrugere morală, fie din pricina diverselor boli netratate sau tratate mizerabil, acutizate în deja știutele condiții de reținere? Cine plătește toate procesele câștigate la CEDO de foștii deținuți, cărora nu li s-au rspectat drepturile, în închisoare?
În ceea ce privește remarca ministrului Justiției, potrivit căreia „pușcăria nu e hotel”, și că ar fi necesar un miliard de euro, pentru, spunem noi, a nu transforma rolul „educativ” al detenției într-unul de distrugere socială, ne întrebăm de ce e necesară, atunci, burdușirea pușcăriilor cu oameni, care au comis fapte fără violență, spre a-i transforma în neoameni, care nu produc și nu vor mai produce nimic, în loc muncească și să producă într-un mediu aseptic, pentru a se reabilita și a-și plăti, în același timp, datoriile față de stat?!
Faptul că azi, după doi ani de detenție, Gigi Becali spune „Temnița m-a curățat spiritual”, nu înseamnă că toți ceilalți sunt, la rându-le, Gigi Becali. Pe cei mai mulți, temnița i-a „curățat”, pur și simplu.