Pe cine reprezintă, astăzi, Casa Regală?

Reprezentanți ai statului avem destui. Simboluri nu mai avem. Personalități. Caractere. Suntem „reprezentați”, cu siguranță, de conducătorii pe care îi merităm, alegându-ni-i prin vot democratic.

Poporul a votat pe măsura bunei sale credințe, vecină, uneori, cu credulitatea. Acești politicieni pe care ni i-am ales, ne reprezintă, deci.

Vorbeam, însă, de simboluri, de personalități esențiale. Iar Regele Mihai a fost o astfel de personalitate. Un astfel de caracter. Nu și Casa Regală supraviețuitoare.

Dacă în tot acest timp, trecut de la abdicarea forțată a fostului suveran, până ieri-alaltăieri, am sperat să prind timpul reașezării monarhiei în drepturile sale istorice – cu precădere, după decembrie 1989 -, astăzi, în actuala conjunctură, mie, personal, mi-e greu să cred că se mai poate întâmpla asta.

SOCIAL Cât plătesc turiștii pentru o porție de ciorbă sau tocăniță în stațiunea Durău. Aici s-a deschis una dintre primele pârtii din țară, în acest sezon

00:13

JUSTIȚIE Acuzații grave ale judecătoarei Raluca Moroșanu în ultimul interviu, dar fără dovezi

00:00

E greu să-mi închipui cum poate reprezenta, cu seriozitate, țara, o regină/un rege, care nu este în stare să distingă, să înțeleagă și să accepte profunzimi sufletești.

În ce fel ar putea conduce destinele unei nații un astfel de suveran?! Ce ar înțelege el din trăirile supușilor săi?

Nu de despoți mercantili are țara nevoie, ci de un cap încoronat, bine mobilat.

Nu pot înțelege un urmaș la tron care acceptă ca familia sa, Casa pe care o reprezintă, să devină un ONG(?), un SRL(?), o „Persoană juridică de drept privat cu statut de utilitate publică”, garantându-i-se, în consecință, siguranța socială.

Despre ce vorbim astăzi, aici?! Despre transformarea Casei Regale a României într-o instituție predată statului paralel cu el însuși? Despre o fantoșă, despre o formă fără fond?

Este interesant de știut cine a dat ok-ul acestei tranzacții în care se oferă, la schimb, ADN-ul demnității românești, lăsat de Rege, prin sângele său, urmașilor la tron!

Și apoi, nu pot înțelege nici demersul viitorului rege de a-și fi împiedică nepotul – sânge din sângele său – să-și ia rămas bun de la omul-bunicul-regele lui, cu o strângere de mână, cu o privire, cu un gând nerostit, indiferent cât de „ireparabilă” i-ar fi fost vina lumească.

Omenia este, până la urmă, apanajul unșilor divinității pe pământ, nu?

Și tot până la urmă, e dreptul meu să-mi pun întrebări, câtă vreme Casa Regală a conchis că, deși e imperios să reprezinte o națiune, își reprezintă, se pare, propriile interese.