Pe cine să sune mama Larisei Chelaru?

Prima țigară din viața mea am fumat-o într-o închisoare pentru minori. Într-un centru de reeducare, mai precis în biblioteca acelei instituții din Tichilești, Brăila. Eram doar noi – eu și el, unul dintre adolescenții  care-și ispășea pedeapsa pentru că omorâse un om cu o piatră – când m-a întrebat dacă vreau să fumez cu el o țigară. Mentolată, „More”. Super long. Premium, nu doar acolo, între gratii, ci și afară, în lumea mea.

Ne despărțea un pupitru,  în care înghesuisem agenda și reportofonul pe care aveam să-l pornesc doar dacă băiatul avea să își dea acordul ca povestea pe care mi-o spune să devină publică. Îi văzusem  dosarul, îi știam condamnarea, îi citisem sentința. Părea că-l știu. Am fumat țigara, prima din viața mea, i-am scris povestea, și am plecat din acel centru cu o promisiune. Că o să ne scriem, ceea ce s-a și întâmplat câteva săptămâni mai târziu.

Când mi-a ajuns la redacție primul plic de la el am fost curioasă. La al doilea, i-am remarcat progresul: scrisul îngrijit, coala de hârtie cu pătrățele ruptă dintr-un caiet de matematică, pe care desenase tot felul de modele. La al treilea plic, m-am panicat. Îmi scria că se eliberează în curând, că mai are puțin de stat în centru  și că vrea să vină la București să ne cunoaștem mai bine.  I-am cerut atunci directorului centrului de reeducare să ne sisteze corespondența. Am avut cui să cer.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Vă istorisesc această poveste personală pentru că știu ce este frica. După „curajul” de a experimenta și a povesti viața deținuților, mi-a fost pur și simplu frică. O frică inconștientă pe care noi, cei de dincolo de gratii, cei care trăim în „libertate”, o simțim în apropierea condamnaților. Justificată sau nu, această frică există în societate, de unde și reacția generalizată a oamenilor care văd zilele acestea valuri de infractori ieșind din închisoare grație unei legi penale mai „liberale” și mai „europene”. Aleșii noștri s-au gândit mult în ultimul timp la infractori, mergând până la soluția „europeană” a deschiderii pușcăriilor.

Dar frica noastră, a celor slabi de înger? De frica mamei Larisei Chelaru, de pildă, cui îi pasă?

Mama Larisei Chelaru, fetița care a fost ucisă la Iași și al cărui cadavru a fost găsit în containerul de gunoi de la bloc după două luni de la crimă, nu mai are pe cine să sune. Cel care i-a violat și omorât copila și i-a ascuns trupul mic într-o cutie de carton aruncată într-o boxă la subsolul unui bloc scapă.

Scapă legal, pe noul Cod Penal, lozul câștigător ce îi aduce pedeapsa micșorată și noi condiții de detenție: de la penitenciarul de maximă siguranță Iași, unde se află închis Robert Ciobanu, va ajunge într-un centru de reeducare pentru minori. Un fel de pensiune all inclusive, în care Robert Ciobanu, ajuns la 25 de ani, va fi tovaraș de cazare cu minorii care au spart un magazin, au dat cu piatra, ori au furat o mașină. Va fi tătic peste ei, va face legea în dormitorul comun și va face vama fiecărui pachet primit de vreun copil în centru. Și, sigur, va picta și acolo pereții ca-n închisoarea de la Iași, cu scene dintr-un Iad doar de el imaginat, dar atât de bine trăit de mama Larisei Chelaru.

Robert Ciobanu a executat deja 8 ani și o lună din noua lui pedeapsă,  adică mai mult de jumătate. Dacă a adunat credite în penitenciar, – oare pictura se pune? –  poate depune cerere de liberare condiționată. Lozul cel nou, numit Cod Penal,  îi permite.

Înainte de a o ucide pe Larisa Chelaru, Robert Ciobanu a abuzat sexual alți doi copii. După ce a fost violat, un băiețel a fost obligat să mănânce fecale. Celălat copil abuzat a spus că agresorul a urinat apoi în gura lui. Părinții acelor copii nu au depus plângere. Se întâmpla în 2002.

Nici ei și nici copiii de atunci, astăzi adolescenți nu mai au pe cine să sune.