Poarta Djihadului în Paradisul islamic (III)

Sinonimul cel mai corect, luat din repertoriul pietății, ar fi „nevoință”. Coranul îl declină în varii contexte – djahidu/ djahidi („străduință”, Sura Pelerinajul, 78: „Străduiți-vă pentru Allah, cu străduința ce I se cuvinte Lui”); djahadu („osteneală”, Sura Vaca, 218: „Cei care cred, cei care au plecat în bejenie, cei care ostenesc pe calea lui Allah”); djahadaka („silire”, Sura Păianjenul, 8, referitoare la presiunile idolatrilor: „Dacă ei te vor sili să-Mi asociezi ceva despre care nu ai cunoștință, să nu le dai ascultare”).

Terorismul de sorginte islamică își fundamentează doctrina pe Versetul Sabiei din Sura Căința: „La sfârșitul lunilor sfinte, ucideți-i pe idolatrii, oriunde îi veți afla, vânați-i pretutindeni!”. Este o Sură explicit contextualizată istoric, singura care nu începe cu consacrata formulă de invocare „În numele lui Allah cel Milos și Milostiv”. Perioada de referință este cea de dinaintea tratatului de pace de la Hudaybiyyah, din martie 628. (Cele patru luni sacre sunt Dhu al-Qi’dah, Dhu Hijjah, Muharram și Rajab  – penultima, ultima, prima și a șaptea lună din calendarul musulman).

Foarte pe scurt: timp de 14 ani, în perioada meccană, Profetul – înconjurat de necredincioșii care îi tiranizau comunitatea – a refuzat să riposteze. Abia după Fuga (Hejira) la Yatrib (Medina), din 622 – punctul de cotitură al Islamului –  a atins sabia, cu scopul de a pune capăt hărțuirilor politeiștilor arabi și exprimându-și voința de a-i uni sub stindardul aceleiași credințe. În războaiele pe care le-a condus, Muhammed s-a dovedit un adevărat geniu militar. Și-a purtat luptele conform regulilor onoarei, fără nici o legătură cu terorismul de mai târziu cu secole, respectând necombatanții: „Nu vă atingeți de bătrâni, de femei, de copii, de cei dedicați rugăciunii! Nu dați foc copacilor! Nu risipiți avuțiile!”  (Va urma)