Poate al treilea-i cu noroc

„Un nou acord cu instituțiile internaționale ar fi benefic pentru România”, sunt anunțați românii încă din vară. De ce? Poate pentru că au eșuat primele două și pentru că Guvernul are nevoie de un țap ispășitor pentru eventualele măsuri nepopulare de care ar putea fi nevoie. Poate că, în ciuda unei susțineri parlamentare de negândit până nu demult, guvernul are nevoie de un „scut” care să îl protejeze de neîmplinirea promisiunilor electorale din vremea când era în opoziție.

Mai rău, poate că, în ciuda nivelului bun al deficitului bugetar asumat pentru anul în curs (doar 2,2% din PIB) și a unui nivel relativ scăzut al datoriei publice (circa 35% din PIB) în momentul în care FMI, CE și BM nu ar mai garanta pentru România atunci ceva ar exploda.

Dacă după patru ani de împărțire a guvernării cu birocrații FMI, ai CE și ai Băncii Mondiale, România „mai vrea o dată”, înseamnă fie că acordurile nu și-au atins scopul, fie că în economie se întâmplă ceva dezastruos despre care nu se vorbește nimic.

Scopul primelor două acorduri nu a fost restructurarea economiei, ci acoperirea ieșirilor de capital străin, reducerea nevoii de împrumut a României și încadrarea în niște parametri economici care să nu îi îngrozească pe investitorii străini. Pe scurt, a fost salvarea bugetului și evitarea exploziei datoriei publice.

Indiferent de declarațiile oficiale, niciunul dintre ele nu a avut ca scop relansarea economică, ci doar oprirea hemoragiei bugetare a unui stat sărăcit, incapabil să își restructureaze singur veniturile și cheltuielile din lipsă de voință politică și din cauza implicării prea mari a mediului politic în economie.

Acordurile semnate până acum cu troica reprezintă, într-adevăr, o „centură de siguranță”, dar nu pentru a apăra economia locală de turbulențele externe, ci pentru a o apăra, atât cât se poate, de mediul politic intern.

Al treilea acord, dacă va fi semnat, va reprezenta o continuare a … continuării restructurării care a început în 2009. Despre creștere economică sănătoasă nu poate fi vorba când statul refuză cu încăpățânare să își rentabilizeze sau să își vândă activele pe care nu le poate administra și atât timp cât de cel puțin 15 ani se tot anunță începutul luptei împotriva evaziunii fiscale.

Problema guvernului în acest moment nu este însă convingerea populației că un nou acord cu FMI, CE și BM este un lucru benefic, ci chiar obținerea lui. Problema arieratelor și a restanțelor la proiectul de management privat în companiile de stat și la procesul de listare pe piața de capital a principalelor companii de stat înseamnă, în final, încălcarea țintelor asumate în actualul acord. Deci un eșec.

Desigur, FMI poate oferi o „perioadă de grație”, ca la cardurile de credit, adică încă două-trei luni peste termenul asumat inițial, în care guvernul să ducă până la capăt angajamentele actuale care nu au fost respectate.

România nu are nevoie de un nou acord cu FMI, CE și BM, ci de un nou mediu politic, care să reducă influența directă a statului în economie, care să eficientizeze instituțiile statului, să eficientizeze companiile pe care le deține și care să promoveze nu numai legi bune, clare, cât mai ales respectarea lor.

În lipsa unui astfel de mediu politic însă, România mai încearcă o dată cu birocrații FMI, ai CE și ai BM. Poate al treilea acord e cu noroc.