Poliția e peste noi. Scene mortale, la propriu

Vorbesc, de această dată, despre o suită de acțiuni polițienești, unele complet nejustificate, altele exagerate, pentru ca, în final, prostia – dacă dăm crezare explicațiilor celor implicați -, care devine ucidere din culpă, să pună bomboana pe coliva unui om.

Mă gândesc, mai întâi, la ce reacție aș putea avea, trezindu-mă cu bubuituri de berbece în ușa de la intrare, cu strigăte și somații, urmate de amenințări. Aș reacționa, probabil, după un timp de derută și recuplare la realitate, prin a-i întreba pe indivizii în misiune dacă sunt complet sănătoși, de vreme ce îmi distrug cu brutalitate bunurile, fără avertisment, fără îndoieli, fără întrebări.

Ei bine, pe măsura nelămuririi mele, aș putea răspunde, după eveniment, direct proporțional cu tonul pe care pun întrebările lămuritoare, acuzat fiind, pentru asta, de ultraj. De ce? Evident, pentru că inșii violenți constituie o echipă de polițiști care a greșit adresa.

Șocant? Aiurea! Șocul urmează: un șef de serviciu din Direcția Operațiuni Speciale și doi ofițeri de poliție au năvălit peste un profesor de Istorie, Corneliu Riegler, din București, în căutarea unei femei acuzate de înșelăciune, care se mutase de mult de la adresă.

Ulterior, în loc să-și ceară scuze, cu demnitatea cuvenită, „oamenii legii” au formulat plângeri penale pentru ultraj față de profesorul agresat.

„Responsabilitatea pentru neajunsurile constate revine atât polițiștilor din cadrul structurii de investigații criminale din județul Prahova, care au pus în aplicare mandatul de percheziție la acea adresă, cât și polițiștilor din cadrul Direcției Operațiuni Speciale, care nu au acordat sprijinul necesar localizării cu precizie a persoanelor căutate”, a declarat Cătălin Ioniță, șeful Poliției Române, pentru a ne face să înțelegem că nu e chiar totul pierdut.

Nu au trecut două zile de la izbucnirea acestui scandal penibil, ca să mă trezesc, oripilat, în fața televizorului, holbându-mă la o scenă absolut grotescă.

Un bărbat, cât se poate de decent și de în apele lui, grăbindu-se, a traversat o stradă marginală, la doar câțiva metri de o trecerea de pietoni. În momentul imediat următor omul este luat pe sus de trei polițiști, încătușat cu o violență absurdă – întrucât a întârziat câteva clipe să se legitimeze -, trântit pe capota unei mașini și otrăvit cu o substanță lacrimogenă pulverizată în ochi, în gură, și în nas, de agent, deși „agresorul” în cauză strigă, ca din gură de șarpe, că nu mai poate respira, fiind astmatic.

Iar astăzi, după ce un un tânăr vasluian – este adevărat, cu antecedente -, fiu de polițist (și el cu probleme penale), care a încercat să fugă de lângă un echipaj de la Rutieră, „a fost împușcat în cap, din greșeală, de agentul care îl urmărea”, m-am gândit, pentru moment, că fiecăruia dintre noi i se pot întâmpla lucruri, dacă, din întâmplare, călcăm pe bec în apropierea unui polițist înarmat cu berbec, cătușe, spray-uri și pistoale, și dacă, din greșeală, unii dintre ei ne-nimeresc.

Din nenorocire, tânărul a murit. Iar explicația cu pistolul care se descarcă, una-două, „din greșeală”, nu știu dacă e valabilă sau nu, dar ceea ce știu exact este că arma din dotare e, sută la sută, proprietatea și responsabilitatea trăgătorului.

Am scris aici, și nu o dată, că polițistul nu poate fi lăsat, neînarmat, la cheremul fărădelegii. Dar nici polițistului nu-i este permis să-și descarce frustrările, generate în timp, de violențele suportate din partea interlopilor, pe spinarea cetățenilor non-violenți. Care, e drept, mai pot greși și ei.