Politica struțului și condamnarea comunismului

Alături de Bulgaria, România este țara în care comunismul și reflexele sale, la nivelul oamenilor, dar și în modul de gestionare a statului, au rămas cel mai vizibil în vigoare, chiar și aproape 25 de ani mai târziu. E de ajuns să te uiți pe străzi, să asculți discuții în autobuz sau să te uiți la cine trage sforile la vârful clasei politice. Acest tablou cu iz de seceră și ciocan duhnește cel mai tare atunci când realizezi că România, alături de vecinii noștri mai pricepuți într-ale murăturilor și autostrăzilor decât noi, a făcut cel mai puțin pentru condamnarea crimelor comise de comuniști, din întreg fostul spațiu de influență sovietic.

În România, toate încercările de a demasca și de a condamna ororile comise de comuniști, de la vârful PCR până la ultimul torționar din Râmnicu Sărat sau Periprava, par să aibă aceeași soartă când ajung pe masa procurorilor: păi, știți, crimele acestea s-au cam prescris, că au trecut vreo 50 de ani. Asta o spune chiar și acum șeful Parchetului Militar.

Toată agitația creată de săpăturile, atât cu lopata prin morminte, cât și cu lupa prin arhive, declanșată de „vânătorul de securiști” Marius Oprea și continuată acum de Andrei Muraru, la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, s-a lovit de aceleași obstacole și blazări ale procurorilor militari sau chiar criminaliști: nu avem legile pe care să ne putem baza aceste demersuri.

Acest lucru s-a rezolvat în alte țări foste comuniste: rapid ca în Polonia sau mai greoi, ca în Ungaria.

Polonezii au creat, printr-o lege creată de politicieni prin 2000, un corp special al procurorilor care se ocupă de criminalii naziști sau comuniști și au în desfășurare sute de anchete, cu trimiteri în judecată și, ce-i drept, ceva mai puține condamnări. Polonia are însă o tradiție în vânarea naziștilor, de care s-au ocupat încă de pe vremea comuniștilor, cu concursul Germaniei.

Nu la fel de uns s-au petrecut lucrurile la unguri, însă chiar și aici au fost create legi care să permită aducerea în fața justiției a foștilor torționari sau criminali, fie ei naziști sau comuniști.

Pentru a liniști firile mai sărace cu duhul care s-au trezit vorbind în urma declanșării campaniei anti-torționari, susținută de Gândul, trebuie spus că și netrebnicii de polonezi sau de unguri s-au găsit să hărțuiască tot niște bătrânei de 80-90 de ani, care mai au un pic și nu vor mai putea răspunde în fața instanțelor lumești, la fel cum IICCMER s-a trezit să-l deranjeze pe Alexandru Vișinescu, cu o plângere penală pentru omor.

În România, reacția aceasta de struți cu capul în pământ a procurorilor puși în față cu niște orori demult îngropate este oarecum justificată de modul în care România a fost administrată după 1989: prin ascunderea gunoiului sub preș sau prin spoirea lui cu poleială.

Am avut un președinte și un lider proeminent de partid ca Ion Iliescu, comunist de frunte implicat direct și în mod încă neelucidat de lege în răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu, ocazie cu care au murit niște mii de români. El însuși nu a dat explicații în fața procurorilor, pentru ce s-a întâmplat atunci.

Avem un partid, PSD, creat și până nu demult tras în sus de același Iliescu, care conduce acum România cu o majoritate parlamentară de 70%. Fără excepție, în toate partidele românești importante de după 1989, de la PNL la PDL și PSD, s-au infiltrat foști securiști, foști comuniști, vlăstarele lor sau partenerii lor de afaceri. Comunismul și Securitatea care au moșit crimele politice au emanat clasa politică de astăzi și afacerile prospere care dansează periculos cu politica.

Într-un astfel de peisaj politic cariat, care, privind la modul de a administra țara și de a face politică a tânărului neîntinat de comunism Victor Ponta, nu te lasă să speri la o vindecare prea curândă, este greu să vorbești de voință la nivel politic, pentru condamnarea propriu-zisă a crimelor comise de comuniști.

Un puseu de normalitate, născut cel mai probabil din presiuni externe, a creat Traian Băsescu în 2006, când România a condamnat oficial comunismul. Fost comunist și el, apropiat de Securitate prin natura meseriei de căpitan de navă, Băsescu a livrat probabil maximum din ce putea, ca pedigree politic și uman: o hârtie simbolică. Un raport de altfel lăudabil, dar care a rămas un catastif de bibliotecă, nu un act cu efecte în viața reală.

Niciun comunist nu a fost condamnat în România după condamnarea comunismului.

Acum, prin această campanie de aducere în fața legii a tartorilor din penitenciarele politice comuniste, asistăm probabil la un moment de turnură, dincolo de care mai există doar uitarea. Cu o majoritate politică mai solidă decât oricând, o instituție din subordinea Guvernului României propune aducerea în fața legii a 35 de bătrâni comuniști care au torturat oameni.

Ar fi cazul ca legea și gardienii ei să vină, la aproape 25 de ani după căderea comunismului, în întâmpinarea acestui demers și să nu mai privim cu toții la struți de prin Parchete și ministere, care bagă capul în nisip până trece furtuna.

PENTRU COMENTARII ȘI ÎNTREBĂRI, VĂ AȘTEPT PE PAGINA DE FACEBOOK ANDREI LUCA POPESCU