Ponta a ajuns la vorba lui Iohannis

Sigur că nu-ți mai e la-ndemână să-ți fie indiferent dacă legea se aplică, corect sau nu, când propia familie suportă consecințele aplicării „telejustiției”. Întrebarea e: de ce n-ai avut curajul, înainte de asta, să ceri Justiției, așa oarbă cum e, instituțional, să deschidă bine ochii și să se revolte, ea însăși, împotriva circului, a grotescului, a exagerărilor?

La scurt timp după alegeri, Klaus Iohannis a vorbit, fără „onduleuri” și apropouri perverse, direct și pe românește, despre superputerea „uneia dintre puterile statului”.

„Consider important de subliniat faptul că Justiția este una din cele trei puteri ale statului, nu o supraputere. Justiția trebuie exercitată cu demnitate, respect și sobrietate, nu etalată sub aspect de exotism mediatic. În același timp, Justiția se face cu respectarea tuturor drepturilor și libertăților civile, inclusiv a prezumției de nevinovăție și a dreptului la imagine. Aici nu e vorba de a apăra inculpații și faptele lor de ochii opiniei publice, ci de exercitarea cu decență a actului de justiție, de apărarea principiilor care stau la baza oricărei societăți democratice” a spus președintele, fără echivoc, la prima ședință a CSM la care a participat.

De ce nu a susținut premierul, atunci, și la fel de ferm, că Justiția nu e mai presus de lege? Că demnitatea cetățeanului, prezumtiv nevinovat, până la proba contrarie, este de netăgăduit, la fel cum, aceeași demnitate este obligatoriu să fie respectată, inclusiv în sistemul penitenciar, acolo unde, dacă Justiția, într-o ultimă instanță, a hotărât că trebuie să meargă un om spre a-și ispăși pedeapsa, acesta nu trebuie să fie transformat într-un neom, într-un caz antisocial.

Pentru unii dintre deposedații de logică și inteligență, care mai vituperează pe forumuri, atrag atenția – cu siguranță, inutil – că nu discut aici în beneficiul unor „potentați cu tupeu” – vezi Borcea sau Becali -, cei care, oricum ar fi, găsesc „debușeuri”, ci de un principiu: aplicarea, strict și corect, a legii – individul nu trebuie umilit, ci supus „îndreptării” sociale prin conștientizarea ilegalității faptei sale; omul nu trebuie dezumanizat prin detenție excesivă și lipsită de reguli, pentru ca, mai târziu, să iasă tarat, „condamnând” și executând oameni nevinovați și fără apărare?!

Cât de corectă și aplicată e judecata – în condițiile în care pușcăriile sunt supraaglomerate -, atunci când condamni, la doi ani și patru luni de închisoare cu executare, o femeie cu șase copii acasă – ulterior scăpați de sub control -, pentru că a rupt 24 de lalele dintr-un rond de flori; sau două bătrâne care au dărâmat sau ridicat un gard, un metru mai încoace sau mai încolo de limita proprietății?!

Pentru ce ar trebui să fie cheltuite, în astfel de cazuri, sute de milioane de lei – „masă, cazare, utilități” -, în loc ca sumele în discuție să meargă spre bugetele unor spitale? Spre plata unor „profesori”, care să predea legislație în beneficiul minții ceatățeanului? Spre școli, în care copiii să fie educați, de mici, în spiritul legii și al civismului, cursuri mai necesare, chiar, decât acela de Religie?

De ce nu pot fi acestea, pedepse cu suspendare sau la domiciliu – în virtutea unor amendamente aduse legilor în vigoare -, și cu plata ulterioară a daunelor?! De ce aplicarea justiției cu asupra de măsură, și fără soluții legislative pe cauză, vorba premierului, ajuns la „mintea de pe urmă”, „să facă din România o țară barbară”?