Prea săraci pentru a vrea să fim bogați?

Anul trecut bugetul național al românilor a fost de 48,6 miliarde de euro. Asta este suma pe care politicienii și administrațiile centrale și locale a avut-o la dispoziție pentru a asigura bunul mers al țării, bunul trai al cetățenilor, dezvoltarea unui stat sărac. Plus un bonus de 2,8 miliarde de euro, deficit bugetar, pe care statul, în numele cetățenilor săi, l-a împrumutat și pe care îl va plăti înapoi băncilor, cu dobânzile aferente.

Acești bani sunt ai statului, deci ai tuturor, nu ai politicienilor, nu ai șefilor din administrația publică, nu ai directorilor de companii de stat. Nu sunt ai lui Ponta, Teodorovici, Iohannis, ai serviciilor secrete, ai primarilor, ai consilierilor locali. Ei trebuie doar să îi administreze, fiecare după cât prevede legea.

Vă place cum îi administrează? Sau, mai corect: este corectă strategia de cheltuire a banului public? În 2014 cea mai mare pondere în cheltuieli a avut-o asistența socială (în special sistemul de pensii de stat), cu 31,5%, urmată de salariile personalului bugetar, cu 22,2%, de „bunuri și servicii” (unde sunt incluse de la mașinile achiziționate de aparatul de stat la medicamente), cu 17,5% și de „cheltuieli de capital” (investițiile derulate din bugetul general consolidat, fără a lua în considerare fondurile UE), cu o pondere de 7,6%.

Între micșorări de taxe, măriri de salarii în sistemul bugetar, creșterea valorii prestațiilor sociale și investiții pe ce ar trebui să își cheltuiască bugetul România?

Pe ce ar trebui să cheltuiască bani un stat în care mai puțin de jumătate dintre locuitori (9,39 milioane de locuitori, 47,1% – date INS) au locuința conectată la un sistem de canalizare?

Un stat în care din rețeaua totală de drumuri publice, 38,7% sunt pietruite sau de pământ își permite să nu investească în infrastructură? Pe calea ferată viteza medie de deplasare a trenurilor de călători este de 45 de km/h iar la cele de marfă de 23 de km/h. Circa 65% din totalul rețelei de cale ferată, adică 8.200 de km, are durata de viață expirată. Locomotivele mai vechi de 20 de ani reprezintă peste 80% din total, pondere similară cu a vagoanelor mai vechi de 25 de ani.

În condițiile în care, cu trimitere de la medicul de familie, pentru un RMN trebuie să aștepți și o lună și jumătate oare nu este nevoie de investiții în aparatură medicală? În condițiile în care un pensionar cardiac și cu diabet nu are suficienți bani pentru medicamente, nu ar trebui subvenționate anumite medicamente pentru anumite categorii sociale? Nu ar trebui reabilitate saloanele din spitale pentru ca după o operație reușită să nu te îmbolnăvești cu streptococi?

Când zeci de mii de elevi din ciclul primar și gimnazial merg la cursuri în școli cu toalete din lemn și se încălzesc, iarna, dacă au cum, la soba cu lemne, oare nu este nevoie de investiții în infrastructura de educație?

Prioritatea mediului politic, exprimată legislativ și executiv, ar trebui să fie acoperirea nevoilor populației. Sărăcia românilor nu ține atât de mult de productivitatea de sub 40% din media UE, de salariile mici sau de faptul că mai mult de jumătate dintre banii câștigați sunt cheltuiți pe produse alimentare și bătuturi nealcoolice, ci de proasta calitate a serviciilor publice și de lipsa perspectivei de dezvoltare.

Sărăcia există și pentru că strategia de dezvoltare a României este greșită, pentru că banii sunt cheltuiți pe lucruri care nu aduc alți bani. Până acum argumentul pentru lipsa efectelor investițiilor în economie era decalajul imens între ce avem la dispoziție și ce este nevoie pentru a accelera dezvoltarea. Acum argumentul este frica autorităților de a semna contracte în condițiile în care, fără a fi un serviciu public excelent, justiția dă semne, totuși, de revenire la menirea ei din Constituție.

Este greu de ales între relaxare fiscală, salarii mai mari la stat și cheltuielile aferente unui an electoral. Însă faptul că politicienii, aleșii, reprezentanții noștri, continuă să mențină sărăcia, să saboteze o creștere sănătoasă și servicii publice măcar mediocre, se datorează și lipsei presiunii din partea societății civile, a faptului că în ciuda felului în care au ținut frâiele României până acum sunt aleși, la fiecare patru ani, să ne reprezinte și să decidă pentru noi.

Nicio schimbare de o asemenea amploare, de schimbare a mediului politic și a strategiei de dezvoltare, nu se poate întâmpla peste noapte, însă starea generală de dezgust și de neimplicare a populației încetinește și mai mult un proces fără de care vom rămâne săraci. Nu neapărat cu bani puțini, ci sărăciți de serviciile publice pentru care plătim și fără de care nu avem posibilitatea de a avea o viață mai bună.

În final ești și primești ceea ce votezi. Pentru a avea o altă clasă politică trebuie să fie schimbate și așteptările de la ea și felul în care aceste așteptări sunt exprimate. Până atunci suntem, direct sau indirect, complicii ei.