Președintele de care are nevoie America

Hillary Clinton este, indubitabil, unul dintre cele mai competente personaje politice americane ale vremurilor noastre. Din Arkansas și până în Casa Albă, pe urmă în Senat și Departamentul de Stat, are toată experiența pe care un american ar putea s-o ceară de la președintele său. Chiar prea multă experiență, spun cârcotașii, arătând că, în ziua în care ar depune jurământul, ar avea 69 de ani, devenind al doilea cel mai bătrân președinte american din istorie, cu câteva luni sub Reagan. A bătut lumea în lung și în lat cât a condus diplomația SUA – 112 țări și 956.000 de mile, adică de 38 de ori circumferința Pământului. Are spatele asigurat și din punct de vedere financiar, ca să se bată pentru voturile care ar putea s-o facă prima femeie președinte din istoria SUA. Și, desigur, mai e și Bill, pe care americanii l-ar primi cu dragă inimă, spun sondajele, înapoi în Casa Albă, indiferent de rol.

Mai presus de un CV impresionant, Statele Unite au nevoie în acest moment de altceva, iar Hillary Clinton știe asta: „Cele mai importante întrebări la care trebuie să răspundă oricine ia în calcul să candideze la președinție nu sunt ‘vrei să fii președinte?’ sau ‘poți câștiga?’, ci ‘care este viziunea ta pentru America?’ și ‘cum ne poți duce acolo?’. Provocarea este să câștigi astfel încât să unești țara încă o dată (…). Sper ca în 2016 să alegem o politică a incluziunii”, scria fostul Secretar de Stat în epilogul cărții lansate anul trecut, „Hard Choices”, pe vremea când încă se prefăcea că nu a luat o decizie cu privire la o nouă candidatură.

Dincolo de un nume, fie el Clinton (al doilea), Bush (al treilea), Rubio etc., dincolo de măgarul democrat sau elefantul republican, o femeie sau un bărbat, un alb, afro-american sau un hispanic, America are nevoie de un politician care să nu polarizeze opoziția într-atât încât să nu mai poată guverna. Barack Obama era un astfel de politician, și el spera să poată lucra cu republicanii așa cum a făcut-o în Senat, dar a avut o opoziție care din ziua unu nu a avut alt scop – declarat – decât să îi pună bețe în roate. Pe urmă a fost încăpățânarea lui de a nu renunța la Obamacare.

SUA trebuie să găsească un președinte care să retransforme vetocrația actuală (am explicat conceptul AICI) într-o democrație și, mai ales, într-o țară guvernabilă, pentru că, de ani buni, țara este, practic, neguvernabilă și funcționează pe avarii. A devenit mare lucru să poată fi dată o lege importantă fără ordin executiv, fie și să fie votat un buget anual. Nicio țară care se mândrește cu democrația ei nu poate accepta această stare de fapt. „Actualul nivel de polarizare politică din SUA nu a mai fost egalat de la Războiul Civil încoace”, scrie Paul Krugman, în New York Times.

Remediul polarizării din timpul Războiului Civil a fost Abraham Lincoln care a ajuns președinte tocmai datorită capacității sale de a merge dincolo de rivalitățile partizane. A înțeles, înainte de Convenția Republicană din mai 1860, că principalii candidați au divizat prea mult delegații și nu va reuși niciunul să aibă suficient de multe voturi pentru a primi nominalizarea. Așa că a avut grijă ca el să fie planul B al tuturor. Când planul A a eșuat, a devenit candidatul republicanilor pentru președinție, spre marea surprindere a țării, care nici măcar nu știa cine e el.

Iată ce scria New York Herald în 18 mai 1860, a doua zi după convenția din Chicago, despre nominalizarea lui Abraham Lincoln (sursa: Team of Rivals, vezi notele de subsol): „Comportamentul Partidului Republican cu privire la această nominalizare este o dovadă remarcabilă a unui intelect minor care se face tot mai mic. Au refuzat oameni de stat și personalități capabile și au luat un cititor de clasa a patra care nu poate vorbi corect gramatical”. Acesta este punctul din care a plecat Lincoln ca imagine publică. Prima lui dovadă de geniu politic a fost adunarea celor mai mari rivali ai săi în administrația sa, împreună cu patru democrați – gest de neconceput azi -, care au primit poziții-cheie.

Acest om fără prea multă educație și cu episoade de depresie severă care au inclus și tendințe suicidale, un avocat din Springfield, Illinois (nu degeaba este idolul lui Barack Obama), care și-a asumat președinția cu imaginea unui mediocru ajuns accidental în Casa Albă, a reușit să dărâme cele mai mari ziduri care despărțeau țara în vremurile lui: sclavia și secesiunea. A dus țara printr-un război civil cumplit și a unit-o din toate punctele de vedere.

Unii oameni așteaptă istoria pentru a-și culege laurii pe care contemporaneitatea nu îi poate oferi. Lincoln i-a primit în timpul vieții sale. La doar câțiva ani de la asasinarea lui, în 1865, era deja un zeu: Walt Whitman, în 1979 (sursa: idem): „Dacă grecii antici l-ar fi avut pe acest om, ce ode nu i s-ar fi închinat! Cum l-ar fi cântat rapsozii! Lincoln, viața lui, moartea – mărețe ca oricare altele, din orice epocă – aparțin vremurilor noastre”. Iar Tolstoi, în 1909, spunea despre el (sursa: idem): „Măreția lui Napoleon, Cezar sau Washington sunt doar un clar de lună în comparație cu soarele lui Abraham Lincoln. Exemplul său este universal și va dăinui mii de ani ani. A fost mai mare decât țara lui, mai mare decât toți ceilalți președinți la un loc”.

Nimeni nu poate spera că mai există în acest moment un Abraham Lincoln care așteaptă să fie planul B la convențiile partidelor de anul viitor. Dar e nevoie de cineva care să încerce, asumându-și toate consecințele politice, să aplice câteva din lecțiile lui. Hillary știe că ea nu este acel „cineva”, ci dimpotrivă, e, de 25 de ani, una dintre cele mai polarizatoare figuri politice din SUA. Se vede că încearcă să învețe din greșelile neforțate pe care le-a făcut în 2008 și să își reinventeze – dacă mai e posibil – personajul. Poate va reuși, este suficient de inteligentă și are o echipă îndeajuns de bună pentru a putea face asta.

De celalată parte a spectrului politic, republicanii tânjesc după fotoliul oval, dar nici niște moderați, cum sunt considerați Jeb Bush (nu și-a anunțat candidatura) sau Marco Rubio (și-a anunțat luni candidatura), nu au mai multe șanse de a rezolva vetocrația. Unii ar putea spune că, date fiind șansele mari pe care le au de a păstra și Camera Reprezentanților, și Senatul în 2016, dacă ar câștiga și alegerile prezidențiale, ar putea guverna „ei cu ei”, iar impasul actual ar fi depășit. Nu cred că putem fi atât de siguri. Dacă ne uităm la ei de când controlează ambele camere din Congres, vedem că se blochează în continuare.

Pentru a depăși un impas demn de Războiul Civil, deci, americanii au nevoie, în 2016, de câte un pic din spiritul lui Lincoln în toate cele trei camere care au devenit părți în acest conflict politic fără pereche în istoria țării. Doar așa își pot recăpăta locul pe care se amăgesc că încă îl mai au în rândul democrațiilor lumii.

Pentru o lectură aprofundată:

Cărți:

Hillary Rodham Clinton, „Hard Choices”, 2014, Simon&Schuster

Carl Bernstein, „A woman in charge. The life of Hillary Rodham Clinton”, 2008, Vintage

Doris Kearns Goodwin, „Team of Rivals. The Political Genius of Abraham Lincoln”, 2006, Simon&Schuster

Conceptul de „vetocrație” este descris de Francis Fukuyama în cartea „Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy”, 2014, Farrar, Straus and Giroux

David Plouffe, „The Audacity to Win. The Inside Story and Lessons of Barack Obama’s Historic Victory”, 2009, Viking Adult

Articole:

„Hillary Clinton”s Main Obstacle: Her Own Inevitability” – Time

„Hillary Clinton in 2016. A contest, or a coronation?” – The Economist

„It Takes a Party” – New York Times

„The Challenge Facing Hillary Clinton” – The New Yorker

„Why Hillary Clinton Is Probably Going to Win the 2016 Election” – New York Magazine

„The Hillary Files” – Bloomberg

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis