Prietenul meu, grasul nord-coreean

Undeva, departe-departe de România, există o țară gri cu un singur gras*. Un copil mare cu jucării periculoase și nouă milioane de soldăței, înconjurat de 25 de milioane de oameni slabi și fricoși, pentru care el este singurul zeu în viață în care au voie să creadă și la care pot să se închine. Acest gras, pe numele lui Kim Jong Un, fiu al lui Kim Jong Il, are, de un an de zile, un prieten, pe Dennis Rodman.

La prima lui vizită în Coreea de Nord, excentricul Dennis Rodman, fost baschetbalist NBA nemaibăgat în seamă de presă, plin de datorii și cu probleme legate de consumul excesiv de alcool, era speranța multor activiști pentru drepturile omului. Fiind singurul american cu acces la liderul suprem de la Phenian, avea cea mai bună șansă de a face ceva, orice, pentru nord-coreeni sau măcar să obțină eliberarea unor cetățeni băgați în lagărele țării, precum misionarul american Kenneth Bae, închis pentru „acte ostile” la adresa regimului.

Marți, Rodman a devenit cel mai hulit om din SUA după ce a sugerat, într-un interviu incoerent pentru CNN, că americanul o fi făcut el ceva dacă prietenul Jong Un l-a condamnat la 15 ani de muncă silnică. Dacă vreți să vedeți ce se întâmplă în aceste lagăre, citiți scrisoarea pentru Rodman semnată de Shin Dong-hyuk, singurul nord-coreean născut într-un astfel de loc care a reușit să evadeze. Este cea mai bună poză a acestei țări – cuvinte simple, nefinisate, scrise de un om care a reușit să fugă din Iad.

După episodul CNN, la un meci demonstrativ de baschet la care a adus alți pensionari din NBA pentru a-l încânta pe Kim Jong Un, mare fan al jocului, de ziua lui, Rodman a oferit un spectacol grotesc, cântându-i un „Happy birthday” a la Marilyn Monroe. Pe urmă, le-a transmis americanilor scuze pentru comentariile despre Bae. Era stresat și amețit de alcool când a vorbit cu CNN, a explicat.

Să vezi în Rodman un adept al diplomației sportului în relația cu Coreea de Nord este naiv. La fel și cine crede că grasul suprem de la Phenian va leșina în fața șarmului de bad boy american și îi va oferi orice lui Rodman. Din toată afacerea asta, singurii care au de câștigat sunt Rodman și Jong Un. Rodman, mereu însetat după atenție, este superstarul adjunct al Coreii de Nord (după Kim, desigur), o reclamă pentru care nu a dat bani, ci cu siguranță că a primit. Că nu e ușor să te dai prietenul unui terorist de stat precum Kim Jong Un s-a văzut și din felul în care s-a purtat la CNN.

Mi-l imaginez pe Rodman după ce a decis că va fi tovarășul lui Kim Jong Un cum s-a dus cu aroganța occidentalului vedetă într-o țară care trăiește într-un univers paralel de restul lumii. Parcă îl văd cum, pe urmă, nu i-a fost deloc ușor să îl învârtă pe degete pe teroristul Jong Un, care trebuie să fie paranoic-nevoie mare la felul în care execută vedete, amărâți, rude. Nu neapărat la câini sau cu mitraliera, cum zic legendele, dar probabil că i-o fi arătat până acum și lui Rodman ce se întâmplă când nu mai ești prietenul lui. Așa îmi explic tranziția de la entuziasmul privind „diplomația baschetului” și șansele de a-l elibera pe Kenneth Bae, de anul trecut, la „nu e treaba mea să încerc să îl scot pe Bae sau să fac diplomație”, pe care le-am văzut acum.

De departe cel mai câștigat e nou lider al dinastiei Kim, acest Bin Laden al Peninsulei Coreene, șef peste o țară-lagăr, în care patru din cinci oameni sunt înfometați. Cele patru vizite ale lui Rodman în Coreea de Nord din ultimul an au reușit să legitimeze în ochii cetățenilor acestei țări regimul condus de fiul defunctului Jong Il. Un regim terorist, fără dar și poate, indiferent de câte ori zice Rodman că Jong Un este „un tip foarte de treabă”.

Cu Rodman la masă, despuiat, plin de tatuaje și cu ochelari de soare cu rame aurite pe ochi, singurul gras din țara gri are acum pata de culoare (și nu într-un sens rasist) de care avea nevoie într-o perioadă foarte tulbure pentru regimul lui. Fără ca cineva să poată face ceva, Kim Jong Un a descoperit că, dincolo de propagandă, există miraculosul PR, o armă occidentală foarte utilă, adusă de prietenul lui, americanul.

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis

*vezi cartea „Țara cu un singur gras”, de Adelin Petrișor, Polirom, 2013