Prima zi a libertății noastre – ceasul al XII-lea

…După înarmarea de dimineață (23 decembrie), făcută „la apelul bocancilor”, de nemuritoarele organe peceriste și de șefii gărzilor din Palat, ne simțim, cu adevărat, modele de revoluționari pizdoși.

Batem, prostește și încântați de noi înșine, holurile pustii ale clădirii, în pas de voie, cu piedica armelor trasă, cu câte-o țigară-n colțul gurii și cu mâinile înfipte în buzunarele pantalonilor: patrulăm, cum s-ar spune, împinși „în misie” de propria imaginație, care derulează cadre închipuite din jocurile vechi ale copilăriei, cu siguranță încă neconsumate.

Ba, unii dintre noi, și mai belicoși din cauza excesului de adrenalină, au deja cartuș pe țeavă, atenționându-ne despre asta zgomotul sec, ca o sentință, reverberat în liniștea pereților reci.

Începe să se întunece. Ne intersectăm unii cu alții, la diverse etaje și, până când să ne recunoaștem trăsăturile, simțim palmele alunecând, asudate, pe patul lăcuit al puștii.

Deodată, se aud focuri de armă, trase la câteva etaje sub noi; le răspunde un foc ascuțit, din apropiere. Percuția inițială devine adevărat iureș, urcând pe casa scării, lovind în marmura tuturor treptelor: ni se-nfige violent în creieri, blocându-ne mușchii de jos până sus, ca într-o convulsie epileptică experimentată, la verticală, preț de câteva secunde.

„Bă, liniște că vă fut! Nu trage nimeni, ați auzit – nimeni!” comandă violent și cumva, fără voce, mutra aia nouă, pe care o zărisem dimineață la preluarea armamentului.

„Și ce-ai vrea să facem, moșule?” se interesează unul dintre-ai noștri? „Să ne tragem pe cur, p-acilea pe jos, ca niște câini cu limbrici?!” Cineva scapă un chicot, imediat înfundat, ca o sticlă de must acrit, care tocmai începe să se-mprăștie pe pereți. „Câinele nu se trage pe cur de limbrici, fraiere! Cică are el o problemă cu niște glande, înțelegi?” răspunde altul.

„Bă! Dacă am spus gata, gata!! Ați tăcut?!” se înfige iar, în noi, mecla fără volum în glas. „Cum dracu face ăsta, frate, de țipă la noi în șoaptă?” întreb, aparte, încă blocat în anchilozare.

Se repede, dintr-o mișcare, în ușa unui birou: închisă. Merge la următoarea: închisă și ea. Se-ntoarce două panouri și, în sfârșit, reușește. O dă de perete, se repede la fereastra care ocupă o întreagă latură a biroului: aripa dă spre blocurile din Dinicu Golescu.

„Omu” cu luneta, unde ești? Tu, n-auzi!? Vino-aici! Repede! Pe partea asta sunt doi teroriști, sus, pe bloc. Se târăsc la extremitatea dinspre Spitalul Militar!”

Ne repezim toți, la fereastră. Țevile mitralierelor lovesc geamul. Ne lovesc fețele, împingându-ne în răspăr. Se aud iar cartușe bagăte, isteric, pe țeavă. „Nenorociților, să nu tragă careva, că vă zbor creierii, m-ați înțeles?” strigă iar omul nostru.

Ne uităm toți, pe fereastră, ca-ntr-o hipnoză colectivă: teroriștii nicăieri.

„Unde-s moșule teroriștii? Sau ai băut ceva?!” se revoltă ăla cu limbricii. „Mă-ta a băut, istețule, nu eu. Ăla cu luneta, n-ai ajuns?!” „Am ajuns!” „Treci aici, lângă mine, la geam”. Deschide fereastra și-i face loc. „Uite-i acolo, îi vezi?! Spre casa scării, pe terasă: hai, trage!”

Se face o liniște de mormânt. Se aude undeva, departe, scârțâitul unor roți de tramvai și, în răstimpuri, focuri sacadate de armă. Ba se aude chiar și pliciul unor bice pregătindu-se de colind.

Mă uit fix, pe terasa blocului și nu văd nimic. Îmi dau lacrimile de concentrare și teroriști, sulea. „Ce teroriști vede ăsta, mă, e bolnav?” întreb mai mult pentru mine.

„Trage, domnule, unde te uiți?!” țipă iar individul. „După teroriști mă uit!” răspunde și lunetistul, mecanic și cam pe tremolo. „Mă uit și nu-i văd!” „Trage, mă, unde-ți spun! Vrei să trag eu? Vrei? Spune mă, vrei?”

Alte secunde de liniște. Apoi, băiatul nostru cu luneta se ridică de pe patul armei, lasă mitraliera pe-o parte, pe pervaz și se-ntoarce către omul fără voce: „Na, mă, trage tu! Da”, dacă împuști oameni nevinovați, în vreun apartament, te arunc de aici, e clar?! Înțelegi ce-ți spun?” îi strigă ăsta al nostru, în față, isteric – și pleacă.

Ăla stă și el niște secunde bune și se uită în văzduh. Nu pune mâna pe armă. Pe urmă, se retrage un pas, împinge „luneta” și închide geamul.

„Să-și ia arma,” zice calm. „Să-și ia, ăla, arma de aici!” apoi se strecoară pe lângă noi, iese din birou și se pierde în întunericul holului.

„Hai, toată lumea jos, că s-au furat cam multe!” se aude, din întuneric, un glas dintre alea ale noastre, cunoscute.

Coborâm șase-șapte etaje, ca într-o mega-înmormântare mută. Jos, ieșim în curtea interioară și de acolo, intrăm în garaj.

Ne privim turmentați, scobiți în obraji de o lumină galbenă, mică, de veghe.

Aflăm că, peste zi, au murit doi militari din paza clădirii, la intrarea în Gara de Nord. „Au tras de sus, de pe acoperiș. Le-au zburat creierii. Mizerie, ce să-ți vă spun…”

Pe urmă, pe seară, a mai murit unul dintre ai noștri, de la gărzi, undeva, pe lângă Spitalul 2 CFR. „Păi, ce-au căutat acolo?!” întreb. „I-au trimis ăștia, de aici, că avea doctorii niște nevoi. Îi trecea pișarea și n-avea cine să le-o scuture. Cred…” îmi răspunde haiosul de serviciu.

Mă ustură ochii, mă dor mușchii picioarelor și umărul drept. Posibil, de la cureaua puștii. Mă uit la ceas: aproape miezul nopții.

Mă gândesc că e gata prima zi din noua noastră libertate. Am bifat-o ca atare. Pe urmă, am pus capul jos, pe un banc de tablă, să mă odihnesc puțin.

„Bă, ultimul dintre ăștia care plecați acasă! Să stingi lum…”. Dar n-am auzit chestia până la capăt, că am adormit.

Și n-am visat nimic. Adică, n-am visat niciuna dintre nenorocirile/morțile/trădările/hoțiile/manipulările care aveau să urmeze, ca o linie de înaltă, întinsă peste țară, în noua și luminoasa noastră libertate.

Dar cred că omul ăla a vrut să spună „lumina”. Adică să stingă, unul, lumina…

Gândul vă propuneo imagine completăa Revoluției din Decembrie 1989. O radiografie a ultimului deceniu al comunismului în România și o reconstituire a ultimelor sale zile. Vă prezintă evenimentele așa cum au fost surprinse pe peliculă, dar mai ales cum au fost văzute șitrăitede cei care ieșit în stradă, care și-au pierdut părinții, copiii sau prietenii în lupta pentru libertate, precum și depersonajele cheiecare au marcat, ulterior, destinul primilor ani de democrație. Citiți perevolutions.ro, ce s-a întâmplat în fiecare zi a Revoluției din Decembrie 1989.