Prima zi a libertății noastre – I –

Și s-a făcut lumina zilei de 23 decembrie, prima a libertăților noastre isterice.

Întâi aud zumzetul aerului în jurul urechilor mele, medii și amețite. Tac, tac, tac!! Îmi sună în cap o percuție metalică, perversă, de AKM, trasă foc cu foc, agasant, insinuant, ca un rânjet de sectorist pervers, căruia-i curg balele printre dinții îngălbeniți de tutun acru, peste gingii, și mai jos, prin cutele colțului gurii, spre barbă, de bucuria sughițată, când îți dă dosuri de palmă, peste gură, pentru că i-ai arătat scula, când te-a prins fumând, la colțul străzii, înainte să fi împlinit cei 13 ani cu ghinion…

„Bă, futu-ți găozu” mă-tii, de puști cordit. De unde ai tu, mă, bani de țigări, limbricule?!” „De aici,” zic, ca un frate al câinelui pavlovian, răspunzând instinctiv, violent la violență și-i arăt șlițul pantalonilor roși, de doc, școlărești.

Și atunci îi simt acut oasele, falangele degetelor lui, sfârșite, nefiresc de iute, în unghii colțuroase, cu dolie neagră, peste față. „D-aici?! D-aicea, mă, futu-ți mațele mă-tii de vierme-mpuțit?!” zice, și-mi holbează în carne galbenul ochilor lui icterici, cu vinișoare roșii, întortocheate. „D-aici, ai?!” zice iar, ținându-mă cu o mână de păr și cu ailaltă, lovindu-mă, ritmic, peste față: tac, tac, tac. Ca un AKM revoluționar, avant la lettre.

E prima dimineață de după. Casc, mari, ochii în tavan. Fug dungi negre, de la stânga la dreapta și imagini gri se descompun în roiuri de puncte pe pereți.

Nu mai știu, în amănunt, toate lucrurile întâmplate noaptea trecută, afară de fuga cocoșată, printre tancurile cu miros tare, de grund, amestecat cu vapori încinși de motorină arsă, aliniate în fața clădirii CC-ului și alte câteva faze.

Frate-meu îmi stă atât de aproape, încât ni se-ncurcă umbrele peste pietre, în lumina lunii. Nu mai știm care, a cui e.

Niște mizerii de gloanțe șfichiuesc granitul rece din caldarâm, pe lângă picioarele noastre, deja moi. Iar eu, cu creierul îngălat de frică, încerc să le traduc, paranoic, acustica, pentru stomacul meu profund și vibrant: „schiuu”, „fchiuu”, „țiuuu” sau așa ceva.

Până să desfac în silabe sunetul morții ricoșate din piatra cubică, aud vaiete, un geamăt lung, o înjurătură înăbușită. Mă uit repede în jur, să nu scap prima moarte importantă din istoria viitoare. Straniu e că nu văd pe nimeni murind, prăbușindu-se, zvâcnind. Doar gemete.

De la balconul fostului Comitet Central nu mai vorbește nimeni.

Când am ieșit din casă, la TVR vorbea un individ pe care nu-l distingeam prea bine, în întuneric, dar de care auzisem la Europa Liberă în zilele din urmă – Ion Iliescu. Bătea câmpii despre țară, despre popor, despre societate. Și, deodată, zice: „Să nu întinăm idealurile socialismului!”. „Poftim?!” zic, și mă ridic fără comandă din fotoliu.

Nu puteam să cred că, după o zi de beție națională cu singurul alcool încă disponibil în magazinele României ceaușiste, șampania, după o zi în care bulevardele păreau îmbuteliate în sticle (goale) de spumant Zarea, înfășurate în drapele și ciozvârte din portretele Ceaușeștilor, trepidând – ca un praf unsuros jucând pe burduful demolator al picamerului – în ritmul scandărilor unanime „Jos comunismul!”, „Jos comunismul!”, „Jos comunismul!”, „Jos…”, vine un sonat și strigă de la balconul fostului CC „Să nu întinăm idealurile socialismului!”

Și ies cu frate-meu din casă, în fugă, o luăm pe jos, spre Centru, pe la Casa Scânteii și-l înjurăm pe om, fără odihnă.

Sub pulpana mantalei de piatră a lui Lenin, câțiva băieți împart o foaie de presă cu tricolor pe frontispiciu: „Ia Primul Ziar al României Libere!!”, „Ia Primul Ziar…”

Îl luăm fără să ne oprim și mergem întins, spre Iliescu.

În fața clădirii TVR, câțiva români se întăresc pe rugul unor cauciucuri de autobuz. Nu par, neapărat, neliniștiți – doar nerăbdători, ațâțați:

– Veniți dinspre Casa Scânteii?!

– Da!

– Ați văzut tancurile?!

– Nu, ce tancuri?!

– Cică vin tancuri de la Ploiești…

Aud zgomote în cap și mă uit înapoi din trei în trei pași: nimic!

Prindem un autobuz în dreptul străzii Pangratti și, în 10 minute, suntem fața cădirii Comitetului Central. Mergem pe lângă pereți. Mirosul de mâncare aburește, încă, prin ferestrele sparte ale demisolului.

Balconul CC, de unde vorbise apărătorul socialismului, e gol. S-a golit fără vreo amenințare reală. Nu se vede nici un semn de glonț. În schimb, dinspre balcon se trage, nebunește, spre Muzeul Național de Artă. Ferestrele ard precum cercurile incandescente ale Circului de Stat – în reprezentație de gală – prin care aștepți să sară acrobați.

Ne furișăm către intrare. Ușile de sticlă ale Comitetului Central transpiră abundent. Înăuntru, sute, dacă nu mii de oameni, par împietriți în istorie. Batem în geam: cu pumnii, cu palmele, cu picioarele. „Deschideți!”, „Deschideți!”, strigăm vreo 30 de români rămași la ușa evenimentelor primordiale.

După un timp, cineva se apropie de uși…

Gândul vă propuneo imagine completăa Revoluției din Decembrie 1989. O radiografie a ultimului deceniu al comunismului în România și o reconstituire a ultimelor sale zile. Vă prezintă evenimentele așa cum au fost surprinse pe peliculă, dar mai ales cum au fost văzute șitrăitede cei care ieșit în stradă, care și-au pierdut părinții, copiii sau prietenii în lupta pentru libertate, precum și depersonajele cheiecare au marcat, ulterior, destinul primilor ani de democrație. Citiți perevolutions.ro, ce s-a întâmplat în fiecare zi a Revoluției din Decembrie 1989.