Prima zi a libertății noastre – II –

…Ne furișăm către intrarea Comitetului Central. Ușile de sticlă transpiră abundent. Înăuntru, sute, dacă nu mii de oameni, par împietriți în istorie. Batem în geam: cu pumnii, cu palmele, cu picioarele. „Deschideți!”, „Deschideți!”, strigăm vreo 30 de români rămași la ușa evenimentelor primordiale.

La scurt timp, cineva se apropie de uși…

Îi vedem chipul fără să-i distingem trăsăturile, prin zoaiele aburului condensat, prelins pe sticla rece a ușii. Și masca feții i se desface, se alungește în laterale, curge din trăsături ca dintr-un jeleu uitat la soare, după cum arată prin lentilele picăturilor soioase.

SPORT Un hocheist rus este pe punctul să doboare RECORDUL de goluri din NHL

00:01

ACTUALITATE Cătălin Berenghi, de la luptător la candidat pentru prezidențiale. Trecutul controversat al celui care a amenințat-o pe judecătoarea lui Georgescu

22:48

Se aude un zgomot sec și figura individului apare în ușă.

„Ce e, bă? Ce vreți?!” ne întreabă, arogant, masca de jeleu.

„Să intrăm!” îi răspundem cu gustul ăla coclit, din gură – un amestec de fum, mestecat ca o gumă cu surprize și altceva, ce ar fi putut fi, cândva, o „tinctură” de praf de pușcă.

„Da” cine puii mei sunteți, mă, ca să vreți să intrați, și voi…?!” întreabă iar jeleul, plin de arțag.

„Suntem mă-ta și stăm în stradă, la Inter, din 21, după masă! E bine așa?! Că, oricum, fața ta n-am mai văzut-o până azi!” îi zic scrufulosului la datorie, care devine, instant, surprins.

Mă sfredelește cu o privire cât o văgăună și dă să-nchidă. Proptim vreo trei picioare în cadrul de metal. Îl împingem, în interior, odată cu ușa grea, intrăm în CC și urcăm puținele trepte din primul hol, acoperite cu un covor gros, roșu, îmbinat într-o zloată gri, cu urme de pași afundați în rahat.

Miroase pestilențial: a sudoare stătută, veche, groasă, a urină – și, mă uit, instinctiv, pe pereți, ca să văd urma pișatului de „revoluționar” incontinent – de un soi de mucegai, totul afumat în damf de tutun mucegăit și garnisit cu aburul de mâncare pe care deja îl simțisem, emanat, în exterior, prin ferestrele sparte ale demisolului.

Îmi simt stomacul în gât și nevoia să borăsc. Dar nu e timp.

Trecem de al doilea rând de uși, iar putoare devine aproape materială, vâscoasă – ți se lipește de nas, pe dinăuntru. Un zid de lume blochează accesul pe treptele care duc la primul etaj, spre birourile Ceaușeștilor.

Urcăm greu, împingând în peretele de spinări asudate – ca într-un meleu, dintr-un meci, pe Parcul Copilului: icnetele și gâfâielile îmi intră în urechi, în nas, pe gât; intră în mine, încleștându-mi, involuntar, degetele în bumbacul tricourilor, în carnea băieților – „Împinge!”, „Împinge!”, „Împinge!”, aud acum, ca și atunci, necontenit, „Împinge!” „Împing, în p–a mea, împing!” răspund în răstimpuri, ca și când asta ar mai fi interesat pe cineva.

La fel ca în 21 decembrie, seara, în baricadă, când nimeni nu mai avea stăvilarul lui trupesc, când toți eram, acolo, o masă de corpuri fără limită individuală și toată lumea împingea în spatele celui din față – de frică, de emoție, dintr-un curaj de om diliu – căruia nu-i vedeai figura, ochii, gura, pomeții, îi simțeai doar părul ud, mirosul gecii, căldura focului din stânga, care, tocmai mistuia o dubă de pe capota căreia urlase, atunci, unul, zeci de minute: „Fără violență!”, „Fără violență!”, „Nu trageți!”, „Nu trageți!”.

Sus, în CC, la primul etaj, nu te puteai apropia de uși. Inevitabil, apărea cineva care te împingea înapoi: „Alo, alo, unde vă duceți?!” „Înăuntru”, zic. „Înăuntru se lucrează!” răspund, important, cerberii îmbălsămați în miros de rahat.

Și iar ne împing, „din mână în mână”, până jos, la intrare și de acolo, afară, dincolo de ușile aburite. „Gata, bă, acasă! Că s-a-mpărțit puterea. Voi ați apucat doar ultimul rând de muie!!” ne strigă un român, coclit deja în focul revoluțiilor.

Afară, canonada continua. Ferestrele Muzeului ard în draci, iar focul a urcat violent spre acoperiș. „Nu trageți!”, „Nu trageți”, țipa o voce, în boxe, ca un laitmotiv.

Cunoșteam vocea și parcă n-o cunoșteam. Era, și parcă nu era a lui Caramitru. Ca într-un coșmar în care vocile te caută să ți se arate, să-și arate fețele, iar tu zaci, îmbălsămat într-un cavou de vată: până să definești cuvinte, se întâmplă ceva nou în visul tău și tu nu mai apuci să înțelegi nimic, nimic…

Caramitru?! Ce dracu să caute Caramitru la CC? Mă întreb jalnic de prost. (Constatarea acesta este una ulterioară, survenită, odată cu înregistrarea crizei de isterie prefăcută, la tv, a tandemului Caramitru-Dinescu…)

Ne furișăm iar printre tancuri, în dreapta, pe sub flăcările care devorează fațada Bibliotecii Universitare, apoi prin față, pe la Cina, în jos, pe Victoriei, până după Salonul Spaniol și, când să coborâm spre Luterană, ca s-o luăm la stânga, pe la Sfântul Iosif, spre Berthelot, să ieșim la Radio, explodează o rafală de mitralieră. Spulberă zidul clădirii, iar noi abia dacă apucăm să ne ascundem după un colț.

În fața noastră, un bărbat, descumpănit, dezechilibrat, se reazemă de vitrină.

„Un fleac…” zic și nu apuc să bravez până la capăt, cu replica asta imbecilă, că o altă rafală, și mai aproape, zdrobește încă o halcă de zid.

Prin praf, se decupează în lumina chioară a străzii, lipite de vitrine, câteva siluete, care încearcă să se protejeze.

„L-au împușcat,” șoptește frate-meu. „Bre, ai murit? Te-au rănit?!” strigă spre omul proptit, inert, în zid. „Nu, nu!”, răspunde el tremurat. „Stați acolo! Trag unii din balconul de vizavi. Nu ieșiți. Încerc să scap,” zice și, până să ne dumirim, o rupe la fugă prin mijlocul străzii.

Așteptăm o clipă și evadăm după el, reușind să traversăm Calea Victoriei. Alergăm mai departe, fără oprire, pe Nuferilor (ulterior Berthelot), pe Popa Tatu și, când s-o apucăm pe Temișana, ca să ieșim la Radio, halt!!

Tancurile erau deja în dispozitiv și, în ciuda îndemnurilor televizate de a merge „să apărăm Radioul”, accesul civililor în interior devenise imposibil.

„Îndepărtați-vă de clădire!” „Îndepărtați-vă, acum, de clădire!” ne atenționează o portavoce. „Dacă nu vă conformați, riscați să fiți împușcați,” vine altă somație.

Ne întoarcem pe Popa Tatu, apoi, o luăm prin Piața Matache, spre Calea Griviței. La intersecția cu strada Buzești, se aud focuri intermitente, acompaniate de schelălăitul unei târle de câini, distruși de groază. Ocolim orice abur de lumină, încercând să ne orientăm prin beznă, spre locuri mai puțin periculoase.

E aproape două dimineața, e frig, iar frica ne chinuie până la senzația de greață.

Ceaușescu pare că n-are de gând să cedeze și mă gândesc la câte urme am lăsat, prin revoluție.

A dracului revoluție…

Gândul vă propune o imagine completă a Revoluției din Decembrie 1989. O radiografie a ultimului deceniu al comunismului în România și o reconstituire a ultimelor sale zile. Vă prezintă evenimentele așa cum au fost surprinse pe peliculă, dar mai ales cum au fost văzute și trăite de cei care ieșit  în stradă, care și-au pierdut părinții, copiii sau prietenii în lupta pentru libertate, precum și de personajele cheie care au marcat, ulterior, destinul primilor ani de democrație. Citiți pe revolutions.ro, ce s-a întâmplat în fiecare zi a Revoluției din Decembrie 1989.