Prima zi a libertății noastre – III –

…E aproape două dimineața, e frig, iar frică ne torturează până la senzația de greață.

Ceaușescu pare că n-are de gând să cedeze și mă gândesc la câte urme am lăsat în urmă, prin revoluție.

A dracului revoluție…

Apucăm, totuși, prin noapte, către casă. Ne luăm „la revedere” sub Podul Grant și ne pierdem, eu și frate-meu, fiecare, în noaptea lui.

Am ajuns pe la patru dimineața. Am adormit în picioare, înainte să conștientizez unirea mea cu patul. Îmi zvâcneau tâmplele și mă dureau ochii, ca două stele reci, aprinse-n frunte.

Până la ziuă, când am deschis ochii în lumina cenușie a dimineții, n-au trecut mai mult de trei ore. Și s-a făcut ziua de 23 decembrie, prima a libertăților noastre isterice, după o noapte dementă de alergătură în zadar.

Înainte să deschid ochii, aud zumzetul aerului în jurul urechilor mele, medii și amețite. „Tac, tac, tac”: lovește zgomotul, ca mușcătura unui AKM; latră foc cu foc, agasant, insinuant, ca un rânjet de sectorist pervers.

Jos, la intrarea în bloc, se aud voci aspre „Stai! Unde mergi?!”.

Se face un soi de permanență la uși, să nu intre „teroriștii” în bloc, să urce pe terasă, „să ne-mpuște, de acolo pe fiecare, în cap”. Ce demență!

Mi-e rău de lumina asta murdară, o plasă de țânțari întinsă peste față. Am senzația că-mi intră-n gură, pe gât și că nu am aer.

E prima dimineață de după. Casc, mari, ochii în tavan. Fug dungi negre, de la stânga la dreapta și imagini gri se descompun în roiuri de puncte pe pereți.

Mă ridic și stau pe marginea patului. Îmi simt, imediat, tâmplele sfredelite.

Nu mai știu, în amănunt, toate lucrurile întâmplate noaptea trecută, afară de fuga cocoșată, printre tancurile cu miros tare, de grund amestecat cu vapori încinși de motorină arsă, aliniate în fața clădirii CC-ului și alte câteva faze: rafalele de pe Calea Victoriei, schelălăitul maidanezului din Matache, teama, grețoasă, de iluminatul public, pe drumul către casă.

Trag de mine, să ajung la baie, apoi sub dușul cu apă mai mult rece. Îmbrăcat.

Îmi arunc hainele pe jos și rămân vreo 20 de minute, inert, pe marginea căzii. Încep să simt biciuirea apei de gheață, peste umeri și pe spate. Îmi taie respirația.

După un sfert de oră sunt într-un troleibuz – n-aș fi crezut că va mai circula până după revelion – în drum spre serviciu.

Se aud mitraliere trăgând dinspre Dămăroaia lui Brucan; bătând sec, exasperant, nefiresc, peste acoperișurile ascunse de fumurile albe ale cartierului.

Cobor la Gara de Nord și o iau pe strada Gării, spre Ministerul Transporturilor.

Mă opresc vizavi de ușile mari, din fier, ale primei intrări. Se trage din blocul din spatele meu și mi se pare imposibil să traversez cei 10 metri ai străzii, plus încă 10, ai parcării, până la ușa metalică fără să mă trezesc în groapă la Sfânta Vineri.

Niciodată, în 10 ani, n-am avut impresia că 20 de metri pot face diferența între viață și moarte…

Stau 5, 10, 20 de minute nesfârșite, rezemat de tejgheaua vechii covrigării, acum ferecate. Mai miroase încă a cocă crudă și a vanilie.

De câte ori dau să plec, să fug, să traversez, aud gloanțele piuind prin aer.

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta, spre Gară… Și o rup la fugă, spre intrarea în Minister. Când ajun în fața ușii, se declanșează rafala.

Sar pe jos, ca un apucat. Ascult, încercând să aud zgomotul cioburilor împrăștiate pe asfalt. Nimic! „Unde morții lui trage imbecilul ăsta?” mă-ntreb. Și până să-mi răspund, aud ușa dată de perete și imediat, pe portar: „Haideți! Haideți repede!” spune, iar vocea lui, oarecum liniștită, îmi mai dă o speranță.

Mă ridic o clipă, sar iar, vreo trei metri și cad, spectaculos și prostește, pe mozaicul rece al holului. Aud ușa trântindu-se greu, în spate. „‘ Neața șefu”!” mă salută, ironic, portarul. Îmi par cu saltimbanc, care fuge de o moarte iminentă, exersând supraviețuirea, până la ora 16, când se-ncheie programul.

Mă ridic cu umilință și o iau la fug pe scări, până la etajul la care funcționează institutul la care lucram.

Pe holuri, nimeni. În birouri, pustiu. La Sala Consiliului Tehnico-Economic, vreo 20 de persoane.

Secretarul de partid – cel care îmi spusese înainte să ies, intempestiv, din birou, în dimineața zilei de 22 decembrie, când oamenii strigau în stradă „Libertate!”:  „Ai grijă, domnule! Ai copii acasă” – tăia brasarde dintr-un drapel cu simbolurile PCR. Avea aerul că, dacă nu face el mise-en-place-ul, ne stă revoluția pe loc.

Practic, omul ăsta, care până ieri făcuse/împărțise dreptatea comunistă, fiu de ambasador român la CAER, era șeful noii „Divizii” de apărare a Ministerului Transporturilor.

Unul din adjuncții săi ne înnoda brasardele pe mâinile, ca un fel de nou legmânt.

Mă uit, pe rând, la colegii mei: hipnotizați. „Ce mama dracului face ăsta, frate?” întreb aiurea. „Cum ar veni, unii mor în stradă, iar el e șeful revoluției?!”

Unul dintre ei mă privește candid, calm, aproape odihnit: „Și vrei să fii tu? Ești prost?! Unde te crezi, în Franța, după Bastilia?! Cine credeai c-o să te conducă, mama, mă-ta, morții lor?!” Îl privesc cu mintea contorsionată de un torticolis. Nebunul e perfect lucid. Chiar așa, cine aș fi vrut eu să ne conducă, afară de foștii secretari de partid? De partid în sine. Ba, chiar de Securitate, nu?!

Sub ochii noștri, beliți de surpriză, se pun, la repezeală, bazele noilor structuri ale CFSN.

Cine organizează?! Cadrele de nădejde ale PCR. „Frate, sunt imbecil eu sau ce?!” întreb fără adrisant. „Ești prost, du-te-n puii mei!” aud o voce din spate. Mă întorc și vicele îmi zâmbește ca un porc sătul de lături: „Hai, ridică mâna să-ți prin brasarda!”

„Și pe urmă, mergeți jos, la parter, să vă luați puștile. Cine vrea, își ia și uniforma de gărzi. Un AKM și trei sectoare cu muniție de război pentru fiecare. Atenție, nu trageți ca la bâlci! Că, dacă vă omorâți între voi, pe ăștia-i doare-n cur!” „Pe care ăștia?” întrebăm, vreo trei, fără răspuns.

După înarmare, ne simțim, cu adevărat, niște revoluționari pizdoși, cu mușchii de oțel și cu bucile țepene. „Toată lumea jos, la subsol, la garaj! Ca să facem planul de luptă!”, strigă unul, cu față nouă.

„De luptă?! Păi, cu cine ne luptăm?” zic.

„Cu teroriștii lui Ceașcă, bă, ce faci pe prostu”? Sau tu nu vezi ce-i în țară?!” îmi răspunde măscăriciul, mâncat și dormit bine, procopsit cu o cârcă de curaj…

Gândul vă propune o imagine completă a Revoluției din Decembrie 1989. O radiografie a ultimului deceniu al comunismului în România și o reconstituire a ultimelor sale zile. Vă prezintă evenimentele așa cum au fost surprinse pe peliculă, dar mai ales cum au fost văzute și trăite de cei care ieșit  în stradă, care și-au pierdut părinții, copiii sau prietenii în lupta pentru libertate, precum și de personajele cheie care au marcat, ulterior, destinul primilor ani de democrație. Citiți pe revolutions.ro, ce s-a întâmplat în fiecare zi a Revoluției din Decembrie 1989.