Primul Crăciun cu Francisco

„Salutare, sunt Bergoglio. Uite, am venit la Roma și ăștia nu mă lasă să mă mai întorc acasă”.

Cel mai bun prieten al Suveranului Pontif, rabbi Abraham Skorka din Buenos Aires, aștepta telefonul. Îi și spusese soției, încă înainte de a se ridica fumul alb: „Jorge Maria va fi Papă”. 

Apoi, Bergoglio l-a chemat pe Skorka la Vatican, l-a găzduit în Casa Sfânta Marta (unde șade el însuși, fiindcă a refuzat să locuiască în Palatul Apostolic). Au prânzit împreună, s-au rugat împreună, au vorbit ore întregi în biroul Papei, ca pe vremea când lucrau la cartea lor de dialoguri („În cer și pe pământ”) sau se tachinau ca suporteri a două echipe de fotbal rivale. Din când în când, Skorka tresărea, realizând că prietenul său, neschimbat și cu aceleași năravuri (pe scaune – hârtii, pe podea – cărți), „E Papa!”. 

Nu-i place să-și spună Papă, ci Episcop al Romei. Vorbește despre sărăcie, în epicentrul spelndorii. Are curajul nebunesc de a dezvălui ce gândește, riscând mai mult decât toți iluștrii săi predecesori la un loc. Neoliberalii americani nu-l scot din „marxist”, el însă continuă netulburat să vorbească despre „fetișismul banului și dictatura unei economii fără chip”, despre „necesitatea incluziunii sociale a săracilor”, despre „globalizarea indiferenței”. Elitele intelectuale  îl acuză de populism, adepții teoriilor conspirației l-au decretat mason. A stârnit murmure și printre cardinali, pentru că se deplasează cu un Ford Focus și  preferă să-și păstreze pantofii negri cu care a ajuns la Roma, refuzând să-i încalțe pe cei roșii (simbolul puterii). Dar poporul credincios îl iubește, iar copiii îl strigă cu simpatie „Francisco!”. 

Din martie până astăzi, Curia e în febra prefacerilor. Definind Biserica drept „poporul lui Dumnezeu în călătoria sa prin istorie”, Suveranul Pontif se pregătește să transfere o parte din autoritatea instituțiilor Vaticanului spre comunitățile ecleziastice locale – o luptă dură pentru debirocratizare  („edificiul moral al Bisericii riscă să devină un castel de hârtii,  acesta este pericolul nostru cel mai mare”). Într-o parte a înaltului cler a semănat neliniște, în alta a redeșteptat spiritualitatea creștină. 

A doua zi după intronizare, i-a scris șef rabinului Romei, Riccardo Di Segni.  Apoi, a declarat că „adevăratul Islam și lectura corectă a Coranului se opun oricărei forme de violență”. L-a fermecat până și pe ursuzul Kiril, Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii… 

„Crăciunul – ne îmbărbătează Francisc –  este întâlnirea lui Dumnezeu cu poporul Său”, o parigorie, o „taină a consolării”.  Cel de Sus coboară și ne vorbește: „Primul lucru pe care ni-l spune: păstrați-vă speranța (…). Al doilea lucru: nu vă fie teamă de tandrețe. Când creștinii uită de speranță și de tandrețe, se transformă într-o Biserică rece, care își pierde simțul orientării,  blocată în ideologii și atitudini lumești, pe când simplitatea lui Dumnezeu ne îndeamnă: mergeți înainte, Eu sunt un Tată căruia îi pasă de voi”. 

Spunându-vă doar că a refuzat să-și schimbe crucea pectorală de fier (pe care o păstrează de pe vremea episcopatului) cu una de aur,  vreau să vă dăruiesc cea mai grăitoare imagine a smeritului Pontifex Maximus, dorindu-vă să vă recăpătați – fie și pentru câteva clipe, cât durează secvența – inocența acestui copil și seninătatea celui care îl mângâie pe creștet: