Punguța cu doi bani. Adevărul din spatele poveștii
– Cucuriiiiiiiguuuuu!
– Serviciul Român de Informații! Cine e la telefon?
– Cum cine? Cu-cu- ri-gu! Știți dumneavoastră.
– Cu cine doriți să vorbiți?
– Cu… Știți dumneavoastră cu cine.
– Nu se poate. E ocupat. Își pune întrebări.
– Rugați-l să facă o pauză. Nu pot sta mult la telefon, că se dă stingerea.
– Așteptați o clipă. (În telefon se aude Oda Bucuriei)
– „Toți pe lume frați noi sunteeeeem”
– Îmi pare rău, nu se poate.
*
– Cucurigu!
– Tot dumneavoastră?
– Eu. Se poate cu…?
– Îmi pare rău, nu se poate. Tocmai își analizează răspunsurile.
– Rugați-l, totuși, fiindcă nu pot să stau. Scriu un roman de introspecție – „Punguța cu doi bani. Adevărul din spatele poveștii”.
– Așteptați o clipă. (În telefon răsună maneaua „Azi e nouă, mâine-i zece…”)
– „Creasta mea, pârnaia treeeece”…
– Îmi pare rău, nu se poate.
*
– Cucuriiiiigu!
– Da, domnule, v-am recunoscut.
– Pot vorbi acum cu…?
– Nu se poate, tocmai își pune concluziile.
– Vă rog din suflet, sunt așteptat în bibliotecă. Țin un curs de bune practici în prelevarea șpăgii.
– O clipă. (În telefon, Lidia Buble feat. Adrian Sînă: „Poate nu mă crezi când spun că/ S-ar putea să nu-mi ajungă/ Un miliard…”)
– „Noi gândim laaaaaa fel”…
– Îmi pare rău, nu se poate.
*
– Cucu!
– Terminați cu gluma, domnule Cocoș! Suntem ascultați.
– Nu e SRI-ul?
– Ba da, dar Șefu” s-a găsit nevinovat și acu” ne suspectează pe toți…