Rămășițele Sistemului: noii apărători ai statului de drept
Nu ai cum să închizii ochii, decât dacă ești neofit sau pur și simplu orbit, la faptul că cele mai active voci din politică și din presă care au ajuns astăzi să aibă solicitări sau acuze vizavi de bunul mers al justiției și față de transparența și rolul serviciilor secrete într-o democrație corect funcțională sunt șubrede. Spun cele mai multe, pentru că există și excepții (care poate pe unii îi derutează – ăsta/asta al cui o fi?, căci așa e paradigma românească de la Ștefan cel Mare încoace). Scârțâie, pentru că fie au un trecut destul de urât mirositor, măcar din punct de vedere moral, al complicităților și combinațiilor la care au luat parte, fie sunt de-a dreptul niște subiecți ai justiției – urmăriți penal, trimiși în fața judecătorilor sau deja condamnați.
Pe bună dreptate, i-ai putea întreba pe acești noi „apărători” ai statului de drept, cum de și-au dat seama de gravitatea situației din justiție și servicii secrete abia când au fost acuzați sau condamnați pentru corupție, complicitate la ea sau alte infracțiuni mai mici sau mai mari? Abia după 20-25 de ani de bun trai alături de scârbavnicul Sistem? De ce, de exemplu, au descoperit jegul și condițiile uneori medievale din închisorile României, abia când ei sau colegii și apropiații lor le-au trecut pragurile, în calitate de „studenți” la „facultate”?
Pe scurt, răspunsul pe care eu îl consider valid este că aceste rămășițe ale Sistemului care acum strigă „Huo, Sistemul” s-au văzut lăsate la un moment dat din brațe. Sistemul este bun, cât timp este Sistemul nostru. Când nu mai este al nostru și nu ne mai lasă să producem bani și să ne desfășurăm combinațiile și cârdășiile politico-penale, când ne ia la întrebări despre cum ne-am clădit afacerile, cum ne-am finanțat campaniile electorale sau cum am acces în carieră, Sistemul devine un afront la statul de drept.
Pe lângă răspunsul evident, acela că o fac acum pentru a-și promova propria agendă și propriile interese sau uneori pentru a și le masca mai bine, trebuie să mai luăm în calcul un factor. Acela că de obicei primii care țipă că doare sunt ăia care și-o iau pe cocoașă. De ce ar țipa ceilalți, neimplicații de pe margine sau cei care încă nu și-au luat-o pe cocoașă?
Totuși, ce ar trebui să ne intereseze pe noi, nejucătorii acestor jocuri de culise, dar mai ales ce ar trebui să intereseze statul român, dacă mai vrea să rămână de drept, este dacă măcar o frântură din ce perorează acești oameni de dimineață până seara la televiziunile și gazetele lor de casă este adevărat. Transparența și adevărul pot ieși la iveală chiar și din cele mai hidoase locuri și surse. Există niște fapte verificabile, eventual anchetabile, din ceea ce spun ei? Dacă răspunsul este da, atunci e grav și e de treabă.
Dar ce ne spun ei concret? De cele mai multe ori (repet, există și excepții) nimic altceva în afară de aluzii, bănuieli nebazate pe dovezi, însăilări de date publice și truisme, totul împachetat în povești cu parfum conspiraționist, dar mai ales, vorba unei rubrici din fosta „Academia Cațavencu”, „cu parfum de credibilitate”, pentru ca să nu rămână la bietul stadiu de „bârfe, șmenuri, șușanele”. Întotdeauna, litera manualului de manipulare este însă respectată: într-o perdea de fum, trebuie inserate și frânturi de adevăr, pentru ca ele să credibilizeze prin contaminare restul de chestiuni nedovedite, neargumentate sau de-a dreptul false. Și tocmai aceasta este marea problemă: frânturile sunt de adevăr, nu de minciună.
Studiu de caz, Sebastian Ghiță: din maldărul de casete și „dezvăluiri” senzaționale făcute înainte să fie prins în Serbia, un singur lucru l-a spus cu dovezi și s-a dovedit a fi adevărat: fostul șef operativ al SRI, generalul Florian Coldea, și-a făcut vacanțele cu Ghiță, la vremea în care afacerile sale înfloreau în sute de milioane de euro cu statul, iar niciun procuror nu avea tupeul să îl deranjeze cu vreo întrebare. Păi, veți zice, dacă ceva atât de baban s-a dovedit a fi adevărat, înseamnă că și restul o fi? Cu siguranță, pe asta s-a bazat și Sebastian Ghiță că veți zice. Cu siguranță, pe aceeași strategie se bazează și urmașul său într-ale dezvăluirilor de fum și senzație, Dan Andronic, pe aceeași strategie s-a bazat și precursoarea sa, Elena Udrea. Spre deosebire de Ghiță, ceilalți doi nu au scos de la sertar și înregistrări, fotografii sau documente compromițătoare. La Ghiță, s-ar putea să fi fost deformare profesională.
Dar ca să înțelegem cum am ajuns aici, la ziua în care ne uităm cum unii hoți strigă hoții, iar maeștrii combinațiilor de culise ne vorbesc despre principii și corectitudine, cred că ar trebui să privim în trecut. Nu prea departe. Pentru a înțelege cum un Sebastian Ghiță a ajuns un „persecutat politic” dintr-un campion al contractelor cu statul și un protejat al SRI sau cum un Traian Băsescu, pe care aparența luptei cu oligarhii și cu corupția l-au făcut președinte, face astăzi apologia mitei și „umanismului” pentru corupți.
De ce nu iese, domnule, nimeni atunci să zică răspicat că acești apostoli falși ai dreptății mănâncă nasoale? Iată de ce.
Poate vom vedea că acești falși apărători ai statului de drept care s-au născut în fumul învăluitor al unor cârdășii, complicități, uneori penale, alteori doar urât mirositoare din punct de vedere moral și uman, se leagă mai mereu de niște bube nerezolvate, dar reale, în speranța că, prin intermediul acestor pustule, vor contamina tot organismul – justiția, iar ei vor merge mai departe mirosind a flori.
Poate vom vedea că avem niște legi ale serviciilor secrete care stau nereformate de 25 de ani, operând cu reguli niciodată scrise sau scrise pe ascuns, prin protocoale secrete, pentru a nu putea fi invocate atunci când ele deranjează și trebuie încălcate. Poate vom vedea că noua senzație aflată pe buzele tuturor, arhiva SIPA, stă de peste 10 ani nerezolvată, o bombă murdară, pusă în conservare, deși conține niște ilegalități cât casa, pe care unii le-ar vrea acum desecretizate total – de dragul statului de drept sau pentru a pune presiune și a-i împroșca pe magistrații care îi anchetează sau judecă?
Poate vom vedea că în graba pompieristică a luptei anticorupție, DNA a dat și niște rateuri impardonabile, care variază de la dosare respinse de instanță (precum Ioan Oltean sau Olguța Vasilescu) ca fiind incorect alcătuite, la achitări, chiar dacă de primă instanță (precum Ludovic Orban sau Dan Radu Rușanu). Vom vedea bube precum plagiatul „de doar 4%” al doctorului în drept Laura Codruța Kovesi, ea însăși ajunsă în fruntea anticorupției ca urmare a unui troc politic netransparent între Traian Băsescu și Victor Ponta, sau procurorul de tristă amintire Negulescu de la Ploiești. Vom vedea coincidențe născătoare de semne de întrebare, precum momentul agățării liberalului Ludovic Orban chiar în precampania electorală din 2016, pentru alegerile locale, astăzi achitat de acuzații în primă instanță, sau preambulul listării la Bursă a Digi Communications, atunci când a fost anunțată urmărirea penală a unor ștabi ai companiei, pe niște fapte care erau cunoscute de câțiva ani, dintr-un alt dosar penal al DNA.
Tocmai de aceea, noii „apărători” ai statului de drept nu pot fi contracarați răspicat astăzi de cei care ar putea să o facă. Nu doar din considerentul de PR că dacă li se răspunde, sunt credibilizați. Ci mai ales pentru că au dormit cu ei în pat ani de zile, le-au tolerat sau sprijinit afacerile și combinațiile. Aceste bube sunt din păcate reale și se văd, chiar dacă de dragul binelui superior unii au închis ochii la ele, iar de dragul sponsorilor penali sau politici alții au pus lupa numai și numai pe ele. Chiar dacă spre ele arată uneori și oameni care au tot interesul să le spargă, pentru a-și acoperi faptele și urmele.
Cred că ar fi benefic însă ca aceste bube să nu fie lăsate să contamineze tot organismul, așa cum nici câteva frânturi de adevăr nu trebuie să transforme toate perdelele de fum lansate în ultima perioadă în adevăruri pe de-a-ntregul. Iar de eradicarea bubelor ar trebui să fie interesați în primul rând cei care vor să trăiască într-un organism sănătos al justiției, serviciilor secrete sau statului de drept, spuneți-i cum vreți.
Pentru că mascarea cu fond de ten a bubelor nu duce decât la puroi. Iar acesta are prostul obicei ca, mai devreme sau mai târziu, să-ți explodeze în față.