Colegii săi intelectualii (atrași fatalmente, euforizați irezistibil de mize mici), care îl apără astăzi, n-au găsit că e cazul să cadă pe gânduri. Odată așezat în fotoliu, omul lor s-a vădit un dorel care, în locul târnăcopului, agită ordine și ordonanțe.
„Obiectivul meu principal este redinamizarea și întinerirea sistemului public, prin energii noi”, declara ministrul, în tonul unui jurat la un show de talente
Din noiembrie până astăzi, n-a avut răgazul să-și contureaze viziunea de manager al culturii naționale. Susține că a bricolat reforme, reușind performanța de a-și ridica în cap cineaștii și oamenii de teatru. Primii îl acuză că patronează ordonanța de urgență ticluită de secretarul de stat Corina Șuteu și consilierul pentru cinematografie Andrei Rus, care – printr-un studiu de marketing supraplătit – transformă Fondul Cinematografic într-un monopol de grup. Senatul Uniunii Teatrale din România (UNITER) îi reproșează demersurile „ilegale și abuzive, care au generat și vor genera bulversarea activității unora dintre cele mai importante instituții publice de cultură”.
Summumul activității înaltului demnitar se leagă de gestionarea scandalului de la Opera Națională, unde spectacolul deciziilor ministeriale contradictorii l-a întrecut pe cel al răfuielilor dintre artiști.
Aflând că premierul va fi nevoit să-i ceară demisia, Alexandrescu s-a grăbit să și-o dea pe facebook, într-un text de o incoerență și ipocrizie remarcabile. Uitând de „reforma mică” pe care o anunțase, se descrie ca un campion al marilor reforme în cultură (aducând în sprijin argumentele unor realizări punctuale), un om de neînlocuit. Revine însă asupra acestei demisii de antologie și face – ca să se aigure – un denunț la GDS, în care învederează intimidări exercitate asupra sa din partea unor colegi de Executiv. În fine, declară presei că nu va demisiona decât dacă i se va aproba să-și lase un înlocuitor, în persoana secretarului de stat Corina Șuteu, singura capabilă să-i continue reformele.
E clar că ministrul Culturii practică o democrație profund originală, în care cuvântul „reformă” (mică sau mare) e ghioaga cu care își apără funcția, o democrație în care primul ministru nu are dreptul constituțional de a-l revoca înainte de a-i accepta moștenitorul de drept cultural pe care, seniorial, l-a și desemnat.
Nădăjduiesc că premierul Cioloș nu va fi victima vreunui complex de inferioritate în fața grupurilor oțărâte de corifei ai culturii și nu va ceda sofismelor de tipul „de ce nu-l demite pe plagiatorul de la Interne sau pe aberantul de la Educație?”. Va veni și rândul acelora, probabil, dar acum e vorba despre incompetență crasă, drapată în faldurile reformei și despre un sinucigaș meșteșug de ridicol.