România – doi președinți

Azi noapte, am avut un vis. Se făcea că Antonescu s-a întors din Antalya și se odihnește. Eu stau pe un trotuar, pe celălalt trotuar se agită Picasso, Monet și Matisse, în fruntea delegației cetățenilor din Carcaliu: cer rembranzi de foc, pentru la iarnă. Între noi, șerpuiește un cortegiu funerar. Se aud alămurile fanfarei și bocetele oamenilor. Patru gealați poartă pe năsălie un cocor împușcat. La fiecare intersecție, Ponta aruncă asupra mulțimii o ploaie de mărunțiș.

Ca și cum s-ar fi scurtcircuitat o turbină cerească, timpul își iese din țâțâni – noaptea și ziua se succed amețitor.

Începem să alunecăm, toți cei mai sus enumerați, plus câțiva turiști străini rătăciți în Bucegi, într-o altă dimensiune, ca șoarecii într-un sac, în timp ce Băsescu recită dintr-un poem de Cărtărăscu: „dă lăbuța (vei da și boticul)/ toamna își agață baticul/ în pomii turcoaz”.

Pe fundul sacului au mai rămas doi tehnocrați, care se opintesc să schimbe Constituția: „Cei doi președinți ai României vor reprezenta part-time statul român (ilizibil). În caz de moțăială a primului, mandatul celui de-al doilea se declanșează automat”.

Relu și Nini fac semne prietenoase de pe locomotiva unui mărfar, TÅ‘kés umblă la colindat cu Steaua României („Ne dați ori nu ne dați”?), Dușa trimite corpul de control al extratereștrilor să verifice șpăgile Scorpionilor Roșii din Afganistan.

Se aude un troznet sinistru, ca și cum ar crăpa USL, și mă trezesc brusc din somn, direct în visul românesc.