România, la ceas aniversar: 1000 km de autostradă!

Raportez cu adâncă mândrie patriotică: România are în sfârșit 1.000 de kilometri de autostrăzi! Putem circula în sfârșit pe autostradă de la Constanța la Nădlac, de la Giurgiu la Brașov, iar oamenii muncii din orașele până acum sufocate de traficul greu zâmbesc voioși spre soare. Totul e bine în lume, iar această izbândă nu ar fi fost posibilă fără sprijinul neobosit al Tovarășului și al Partidului, izvor de lumină călăuzitoare pentru constructorii, inginerii și excavatoriștii care au pus umăr la umăr și au clădit o Românie mai modernă, mai bună, mai omenească.

Suntem în 2020, iar sărbătorile iscate de împlinirea primului mileniu de autostradă au loc în țara-ntreagă. Cântă Ardealul, iar Muntenia-i răspunde; sare de voioșie Bihorul, iar Dobrogea bate din palme. Eliberați de sub tirania Dictatorului, conducătorii Patriei noastre au reușit în sfârșit să izbândească în lupta cu câmpul, dealul, râul, ramul care stăteau în calea autostrăzilor atât de necesare. Cetățenii au ținut să mulțumească din inimă Partidului pentru realizările formidabile ale ultimului cincinal.

Dacă tabloul de mai sus v-a făcut să aveți un reflux gastric, vă rog să mă iertați.  Am încercat să fiu pozitiv, așa cum ni s-a trasat de sus, de la cabinetul de imagine al premierului. E cam greu însă ca o coadă de topor să ridice osanale, așa că o să-mi permit să contextualizez un pic cele de mai sus, raportându-mă la vorbele purtătorului de cuvânt al prim-ministrului.

ACTUALITATE Victor Ponta: „Vreau o șapcă cu ‘Make DÂMBOVIȚA great again’”

17:30

SURSE Șefii Parlamentului, aleși luni dimineață. Daniel Suciu, PSD, la Camera Deputaților și Ilie Bolojan, PNL, la Senat

17:12

Să nu mai fim atât de cârcotași, ni se spune – avem autostrăzi noi, sunt totuși peste 600 de kilometri de autostradă și este meritul acestui Guvern că a făcut într-un an jumate ce nu s-a făcut în trei. Corect. Tot corect este faptul că Guvernul merită lăudat că nu a blocat șantierele începute sub fosta guvernare și că a furnizat banii necesari pentru a se finaliza lucrările, pentru că la noi asta e ceva rar, atât de rar, încât merită lăudat. În fine, centurile ocolitoare și bucățile de autostradă sunt în sine un mare plus – atât pentru locuitorii respectivelor orașe ocolite la nivel de autostradă, cât și pentru toți ceilalți care traversează țara. Minunat.

Dar am o oarecare neliniște cu privire la ceea ce urmează și, regret, nici cea mai profundă simpatie nu mi-o poate alunga. Căci elementul-cheie care a dus la succesul zecilor de kilometri de autostradă inaugurați în 2013 a fost tocmai cel indicat de purtătorul de cuvânt: ducerea la bun sfârșit a șantierelor începute sub fosta guvernare. Zic „sub”, ci nu „de”, pentru că singurul merit al guvernării Boc în privința acestor autostrăzi a fost că a folosit în sfârșit – după ani de bâlbe sinistre – banii de la Uniunea Europeană și că a reușit, cu chiu, cu vai, să dea drumul șantierelor, asta după ce au elaborat sub atentă supraveghere UE celebrele standarde de cost, cele care au făcut, de altfel, ca suma totală necesară pentru cei 115 kilometri de autostradă să fie mai mică decât cea estimată! O altă premieră…

Eu nu uit însă că au fost continuate aceste șantiere pentru că altfel s-ar fi pierdut banii de la UE. Nu uit și că celelalte proiecte pregătite de fosta guvernare nu au mai fost continuate – autostrada Pitești – Sibiu putea fi deja pregătită pentru a intra în construcție și puteam circula pe ea în 2016, de exemplu, dacă proiectul era asumat și continuat de actuala guvernare. N-a fost. Nu uit nici că harta autostrăzilor dorite de Guvern, modificată de la o zi la alta din pix, nu are legătură cu finanțările care pot fi obținute de la UE, și nici că motivele pentru care nu se poate o autostradă pe Valea Oltului nu mai sunt, brusc, valabile pentru alte traversări de munți, și nici că autostrăzi gen București-Alexandria, aflate pe masa Guvernului, n-au nicio justificare economică reală.

Să mai spun că standardele de cost, cele care au făcut posibilă construirea rapidă a noilor autostrăzi, sunt contestate și date la o parte de către responsabilii actuali, mai toate planurile anunțate de ei fiind bazate pe calcule care dublează costurile? Și că se evită culoarele finanțabile de către UE, pentru a porni proiecte în care costurile pot fi manevrate ca odinioară, pe vremea contractelor Bechtel?

Cât de mult să-mi tresalte inima de bucurie și de încredere în bunele intenții ale acestui Guvern, atât timp cât lesa Uniunii Europene – singura care le-a permis până acum să construiască ceva în România fără ca banii să fie furați – li se pare din ce în ce mai sufocantă, mai detestabilă? Și cât respect să am față de invitațiile la dialog civic ale guvernanților, cât timp orice critică este catalogată imediat drept băsistă?

Nu, domnilor guvernanți, n-am uitat dezastrul Boc și nici cine a fost păpușarul acestuia. O să deconteze la timpul lor ce-au lăsat în urmă. Dar asta nu înseamnă că faptul că ați reușit, icnit, să terminați o sută de kilometri de autostradă deja începută vă dă un cec în alb. Până una-alta, în 2014 vom avea gata maximum 60 de kilometri de autostradă, în 2015, mai nimic, iar în cel mai bun caz abia în 2016 vom putea avea primele tronsoane din proiectele începute de fapt sub actuala guvernare. Mă întreb și eu: ce anume s-ar fi întâmplat dacă proiectele neintrate în finanțare, găsite acum un an și jumătate de către noul Guvern, ar fi fost continuate? Oare am mai fi avut această gaură de doi ani până la următoarele inaugurări de autostrăzi?

Da, e bine să nu mai fim atât de cârcotași. Să ne bucurăm că se mai fac, totuși, lucruri în România. Chiar se fac. Iar a continua în mentalitatea că totul e prost în România nu ne face decât rău – de aici și nostalgia stupidă după timpurile comuniste, când „se construia” mult mai mult decât azi (un fals ușor de demonstrat, România de azi e mult, mult mai puternică economic decât a fost vreodată în istoria postbelică). Însă înainte de a cosmetiza realitatea, înainte de a ne pune un zâmbet larg și tâmp pe față, hai să ne uităm puțin înspre lunile și anii ce vin.

Și atunci ne va cam pieri orice chef, iar în loc de zâmbet, s-ar putea să ne apară pe față un rictus și o strângere de sfinctere. Doar veselia care urmează e, totuși, pe banii noștri. Și o s-o plătim cu vârf și îndesat.