România nu a intrat în UE doar pentru dreptul românilor de a fi chelneri în restaurantele londoneze

Înainte cu patru zile să intrăm în anul în care vom aniversa 25 de ani de la Revoluție, subiectul numărul unu în ceea ce privește relațiile României cu Uniunea Europeană este, din păcate pentru noi, ridicarea restricțiilor de muncă în Marea Britanie pentru cetățenii români de la 1 ianuarie 2014.

Din păcate nu pentru că nu am beneficiat la timp de dreptul la muncă și în Marea Britanie ca în Franța, Italia sau Spania – și iată că încă o dată România și surata ei de subdezvoltare, Bulgaria, pătimesc soarta celor mai slabe țări din UE -, ci pentru că am ajuns să considerăm libertatea de a fi chelneri în pub-urile londoneze o mare realizare pentru România.

Acesta a fost proiectul României în 1989 sau în 2007? Ca după 25 de ani de la Revoluție și după 7 ani de la aderarea la UE să ajungă o țară al cărei vis să fie libertatea cetățenilor săi de a presta munci necalificate în Marea Britanie?

Pentru că și până la 1 ianuarie 2014 firmele britanice care țineau să angajeze români o puteau face, cu câteva bătăi de cap administrative.

Sunt zeci de mii de români care au plecat de la București la Londra pe poziții bune, chiar în City-ul londonez și pentru care Uniunea Europeană a fost într-adevăr un avantaj. Sunt exemple de economiști care au făcut studiile la București, au lucrat pentru bănci locale și au fost angajați de sucursalele din Londra ale unor mari bănci de investiții, sunt arhitecți sau angajați în software. Pentru această categorie de angajați este de înțeles o căutare permanentă a performanței, a unor joburi mai bine plătite și până la urmă nevoia de a înainta în carieră, inclusiv prin a se expatria, uneori temporar. 

Însă, în spatele acestui îndelung vaiet că Londra nu ne vrea și că încearcă din toate puterile să amâne momentul intrării nerestricționate pe piața muncii a românilor și a bulgarilor, nimeni nu se întreabă: dar oare noi ca țară de ce suntem azi, la 25 de ani de la momentul Decembrie ’89, în imposibilitatea de a construi un viitor aici pentru oamenii care nu ar avea de gând să plece, ci pur și simplu vor să trăiască dintr-un salariu mediu, să-și ducă o viață, să-și facă o familie?

Aici este un eșec până la urmă al țării de a nu putea, în acești 25 de ani, să își organizeze resursele – naturale, financiare, instituționale, umane – pentru a construi o economie în care cetățenii României să-și poată câștiga traiul.

Și unii parlamentari britanici, citați de ziarele din Insulă, au sesizat că până la urmă, indiferent de restricționarea ajutoarelor sociale pentru imigranții din România și Bulgaria decisă pe ultima sută de metri de guvernul Cameron, ceea ce atrage ca un magnet în Anglia este diferența uriașă între salariile din această țară și cele din România.

Când compari un salariu minim lunar de 140 de lire sterline (750 de lei) în România cu cel de 1.060 de lire (5.650 lei ) din Anglia este evident că acest diferențial de 1 la 7 este un magnet, în condițiile în care diferența de prețuri este mult mai jos.

De aici întrebarea: De ce în cei 25 de ani nu am reușit să mărim puterea de cumpărare a salariilor (120,9% în august 2013 față de octombrie 1990, spune Statistica), nu am reușit să atragem investiții și să creăm locuri de muncă sau măcar să le păstrăm pe cele existente, astfel încât această diferență să nu mai fie atât de mare și oamenii să nu rupă porțile aeroporturilor imediat ce astfel de restricții sunt ridicate.

Ce a reușit România practic în acești 25 de ani – să devină o sursă de forță de muncă ieftină – în construcții, baruri, restaurante, hoteluri – pentru Vest,  și la ce scară: peste 10% din populația România și o cincime din forța aptă de muncă lucrează în acest moment în Spania, Italia, Germania și vom vedea câți vor ajunge în Anglia.

Unii pot spune chiar că am făcut într-un fel un schimb uriaș în acești 25 de ani prin plecarea acestor oameni, predând resursele și activele contra locuri de muncă, iar umilința cea mai mare este că prin această împingere a termenului de muncă fără restricții în spațiul britanic nici măcar acest târg, cu toate consecințele sale destul de dure pentru noi, nu a fost respectat. Și ce poți să le spui împotrivă?

Este bine ca Ministerul Afacerilor Externe și guvernul să ceară respectarea acestui drept al românilor de a munci în străinătate, așa cum țările Uniunii Europene s-au angajat la aderarea României, dar să nu uite guvernul că ținta trebuie să fie mai sus.

România trebuie să-și ducă serviciile și produsele în Marea Britanie și în celelalte țări din Europa și să beneficieze de această liberă circulație a capitalului, a forței de muncă și a mărfurilor și serviciilor câștigând din vânzarea produselor finale, cu valoare adăugată inclusă și nu din vânzarea directă sau punerea la dispoziție către străini a resurselor de energie, a celor naturale sau a resursei umane.

Este o pierdere pentru o țară să-și trimită absolvenții de studii superioare în străinătate să accepte slujbe sub nivelul lor de pregătire. Iar țările din Vest care știu valoarea investiției în educație chiar asta fac prin faptul că acceptă un nivel al șomajului de 15-25% cu toate că milioane de imigranți își găsesc de lucru în economiile lor – își protejează oamenii educați.

Practic aproape că s-a creat o segregare la nivelul lumii occidentale între oameni cu același nivel de pregătire, dar născuți în țări diferite, unii în Vest și unii în Est. Cei din Vest nu acceptă slujbe sub un anumit nivel al salariului și al pregătirii lor, în schimb cei din Est sunt nevoiți să o facă. Altfel de ce o țară ca Spania acceptă un șomaj de 24% și costuri sociale de zeci de miliarde de euro cu acești oameni, care stau în afara câmpului muncii, având în același timp în activitate milioane de imigranți, printre care numai din România un milion?

Pentru că tinerii spanioli, italieni sau britanici nu vor să se „coboare” la nivelul slujbelor oferite de piață, care sunt acceptate însă de tunisieni, de români, bulgari sau de oameni din alte țări mai sărace. Ni se spune că așa au făcut toate țările sărace, și-au trimis oamenii în străinătate în țările bogate, pentru a câștiga bani, și apoi aceștia s-au întors și au creat, cu resurse și cu noi experiențe și cunoștințe economii și societăți în țările respective, și sunt exemple: Irlanda, Portugalia sau chiar Spania și Italia.

Ar fi foarte bine dacă va fi și la noi așa.

Însă obiectivul României ca țară trebuie să privească dincolo de aceste recuperări cum este ridicarea restricțiilor de muncă și să vadă că în tabloul general al țărilor care își fac un loc în lume contează doar țările care propun și vin în jocul relațiilor externe – economice și politice – cu servicii și produse mai bune și/sau mai ieftine, cerute pe alte piețe, sau, mai mult, cu organizații/companii care să proceseze resursele externe și să vândă servicii și produse aferente pe acele piețe.