România, o lună sub asediu

România e ca o mârțoagă cu două viteze: într-una stă și tace, în alta se agită cu spume la gură, mai haotică decât o găină proaspăt decapitată. Nu știm altceva. Rareori există o cale de mijloc, unde lucrurile care sunt în neregulă sunt discutate aplicat, cu argumente pro și contra, cu toate taberele implicate. Cea mai mare parte a presei nu face excepție. De cele mai multe ori, ea face galerie. Urlă și distorsionează, în funcție de stăpân, de interes sau de partizanatul politic al conducerii. Desigur, nici puterea prostiei nu trebuie subestimată niciodată, în nicio ecuație. Astfel, orice temă sensibilă și legitimă este compromisă din start.

Ce trăim acum vine după o lungă perioadă de liniște. De tăcere ignorantă sau interesată. În care aproape nimeni nu a discutat despre faptul că avem niște Coduri Penale mai cariate ca dinții unei babornițe cu dependență de zahăr (vezi zecile de articole declarate neconstituționale de către CCR), despre faptul că avem o infracțiune precum abuzul în serviciu care, prin laxitatea și ambiguitatea definirii sale în lege, a devenit calul de bătaie preferat al procurorilor. Sau despre faptul că avem un sistem penitenciar nereformat de 25 de ani, în care mai nimeni, în afară de scursurile și hoțomanele gulere albe care ajung pe acolo, nu știe cum arată și ce îi face rotițele să funcționeze. Cine a discutat, ori a rămas vorbind cam singur la pereți, ori s-a trezit amplasat din oficiu în tabăra Răului, „penalilor” sau „vânduților”, a ălora de pun piedici luptei anticorupție (evident că unii chiar asta erau, doar manipulând discuția în favoarea propriilor interese).

Iar când toată lumea tace și se uită în altă parte, se întâmplă de cele mai multe ori că cei care fură mireasa sunt niște băieți interesați direct de problemă, pe care îi arde treaba nu la nivel de principii sau de norme, ci la nivel de proprie piele. Când acești băieți se nimeresc a fi și la butoanele puterii, este foarte logic că vor și acționa, uneori mai rusește, din curbura boxului de metal tras peste pumni, alteori mai americănește, respectând principiile democrației și statului de drept. Asta ca să rămânem în logica binară, a celor doi poli de putere care guvernează cele mai multe minți ale românilor incapabili de a distinge nuanțe cu propriile căpățâni – Binele și Răul, Rusia și SUA, PSD și restul lumii politice. Lumea în alb și negru, că așa era la televizor pe vremea Odiosului.

Înainte de raptul democratic din noaptea de 31 ianuarie, care a fost anunțat de strigătele disperate de ajutor ale unui singur ziarist cu surse bine înfipte în problemă și precedat pe 18 ianuarie de cele două proiecte de ordonanță de urgență privind modificarea Codurilor Penale și grațierea unor pedepse, create în secret și strecurate pe ascuns de fostul ministru al Justiției Florin Iordache pe agenda Guvernului, stopate fiind printr-o intrare la fault de președintele Klaus Iohannis, cu un derapaj de PR de mare angajament, a fost liniștea. Ignoranța, ascunderea sub preș.

Nu îmi aduc aminte de nervozitate, urlete de presă, dezbateri, luări de poziții contondente la cel mai înalt nivel politic sau judiciar, după ce Curtea Constituțională a arătat în vara lui 2016 că infracțiunea de abuz în serviciu este definită „defectuos” (ca să folosesc chiar termenul blamat de CCR în definirea acestei infracțiuni) și că permite înghesuirea sub umbrela ei și pedepsirea similară a unei palete prea vaste de fapte, variind ipotetic de la abuzarea unui xerox al primăriei pentru hârtii de interes personal, la atribuirea unui contract public de milioane de euro unei firme conectate politic. Desigur, atunci când ca unitate de parchet ajungi să ai peste 2.200 de dosare de abuz în serviciu pe rol, din totalul de peste 9.000, așa cum are DNA, care la bază se ocupă în principal cu devoalarea luării și dării de mită, infracțiuni ceva mai greu de probat în rechizitorii, poate că e mai sigur să taci. Poate trece. Până la urmă, decizia CCR era una interpretativă, nu de neconstituționalitate, iar judecătorii din instanțele României primiseră lumină despre cum ar trebui înțeles abuzul în serviciu, zic specialiștii.

Aceasta a fost se pare și scuza tehnocratei de la Justiție, Raluca Prună, care a ales să nu promoveze o transpunere în Codul Penal a deciziei CCR privind abuzul în serviciu, pentru că, nu-i așa, nu o obliga nimeni. Așa cum se întâmplase în mai 2016, când zeci de articole din Codurile Penale fuseseră amendate de guvernul Cioloș tot prin ordonanță de urgență, la grămadă, în spiritul deciziilor impuse de CCR. De ce să ne legăm la cap, dacă nu ne doare, și cu abuzul în serviciu? Păi, uite că ne-a durut peste jumătate de an, când coaliția PSD-ALDE a încercat să ne introducă pe gât un analgezic, la pachet cu niște otravă de șobolani. Fosta ministră a ales să nu tacă doar pe subiectul situației din penitenciare. Desigur, au existat și atunci voci care au încălcat tabu-ul de a zice ceva nasol de guvernul tehnocrat, dar au făcut-o în sensul greșit, acuzând-o pe doamna Prună că „ia partea” infractorilor din pușcării. Nu, doamna Prună știa, din propria experiență a vizitelor de lucru în pușcării cum stă treaba după gratii.

După violul comis la drumul mare de guvernul PSD sub pretextul că legea penală purta o rochiță cam scurtă, după cum constatase Curtea Constituțională, Florin Iordache gândind că o poate acum îmbrobodi cu toate basmalele care îi treceau prin cap, de la abuzarea abuzului în serviciu, la dezincriminarea neglijenței în serviciu și golirea de sens a noțiunii de denunț penal, a urmat panica. Protestele fără precedent în România, declanșate nu de faptul că românii au devenit brusc interesați de legi și jurisprudență constituțională, ci de faptul că un guvern a încercat să îndese pe gâtul țării propria agendă ascunsă, într-un mod total netransparent, neargumentat și dubios. Și mai ales din cauza faptului că domnului Florin Iordache se pare că îi place să violeze legea la adăpostul nopții – doar nu este prima oară când o face, a mai încercat-o în 2013, în Parlament, în timpul așa-zisei „marți negre”.

Cine să mai poată distinge, în astfel de condiții, faptul că spre deosebire de proiectul de OUG lansat de Iordache inițial, care era dezastruos pur și simplu pentru ideea de Justiție, OUG-ul propriu-zis, celebrul 13 adoptat pe-nserat și fără îndoială mafioțește, nu mai conținea multe dintre bombele inițiale, ba chiar în cazul abuzului în serviciu se cam ținea de vorbele deciziei date de CCR? Cam nimeni, ziariști, influenceri și politicieni deopotrivă fiind prinși între „#rezist”, „revoluții” închipuite și texte de înlăcrimat coafezele cu facultate sau de excitat studenții la Drept, respectiv scenarii cu Soros, SRI și multinaționale.

Asurziți de atâta „M***e PSD”, de huiduielile de galerie sau de scenaritele înfierbântate ale multor „influenceri” situați de partea Binelui, mulți români, poate chiar și dintre cei care au protestat zile la rând, or fi rămas ca Moromete cu bărbia proptită-n gard: „Niculae… Unde mergem noi, domnule?” (fără nicio referință, desigur, la „domnul președinte” Liviu Nicolae Dragnea).

Mergem în Poiana lui Iocan, domnilor, unde ne vom strânge din nou cu toții să ne înjurăm și să ne scuipăm cu proxima ocazie, pafariști cot la cot cu specialiști, uitând care e de fapt problema din cauza căreia am ajuns aici și lăsând-o, ca și acum, nerezolvată în continuare. Pentru că nimeni nu mai are încredere acum că cineva poate rezolva ceva. Cu atât mai puțin un Guvern care a acționat ca hoții, singura sa scuză fiind aceea pe care o au și mafioții sicilieni: îi iubește mai multă lume ca pe ăilalți și i-a votat.