România, pe muchie de cuțit

La ora la care scriu acest material, se împlinesc, la zi și oră, 28 de ani de la primul strigăt, aproape neverosimil, „Jos comunismul!!”, la București.

Inițial, o singură voce, pe care o percepeam răzbătând dinspre scuarul aflat în fața clădirii Facultății de Arhitectură, printre toate celelalte scandări anti-Ceaușescu.

O dată, și încă o dată, apoi, iar, mai stins! Ca un fâlfâit solitar, tot mai îndepărtat, fără ecou. „Ăsta e nebun!”, a articulat cineva, aproape de mine. Prea puțini știau despre toate cele întâmplate la Timișoara, în ultimele zile.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Apoi, liniște. Momente de panică. Părea prea mult. Șocant de mult. Obsesia noastră era, desigur, aneantizarea lui Ceaușescu. Criminalului. Oricum, sub orice formă, omul acesta era obligatoriu să plece. Să iasă din viețile noastre. Să ne elibereze/eliberăm, pur și simplu, de această apăsare, ca o tumoare în cap! Dar comunismul?! Așa ceva, la ora aceea, părea o implozie violentă. De neconceput. Glasnostul și Perestroika erau, deja, viața de pe celălalt tărâm. Dar „Jos comunismul”? Cu siguranță, omul voia peste putință.

După primul șoc, odată cu prima lovitură care a răsunase, sec, izbind platoșa galvanizată, piatra lăsase urme. Se simțeau la pipăit. Strigătul existase! Ideea eliberată căpăta substanță. Și am înțeles esența. „La început a fost cuvântul”. Da, fusese cuvânt și căpătase substanță, formă, imagine. Cuvânt născut din cutezanță, din disperare, din ură, din dor de viață și de libertate.

„Libertate! Libertate! Libertate!” strigasem și mai strigam încă, de câteva ore! Dar despre ce libertate strigam noi?! Despre aceea promisă de comunismul cu față umană? A comunismului gorbaciovist? A libertății administrate, din nou, de același URSS?!

Strigătul păruse un adevărat seism. Aceeași senzație de panică, de prea mult, de necontrolabil, pe care o simțisem în primele secunde ale cutremurului din ’77.

„Jos comunismul” era ceva de 8,2 pe Richter. Ceva care demola, care distrugea, instantaneu, ziduri de „logică” totalitară, percepții, proiectele de construcție a „omul nou”, subconștientul de carceră, priponul.

Apoi, iar a strigat cineva. De astă dată o voce mai fermă: „Jos comunismul! Jos comunismul!”.

Deci fusese adevărat, real, „tangibil”. Posibil?!

Pe urmă, altă voce și încă una, și alta, și alta, și a mea. Și a celorlalți. Nu toți, dar mulți. „Jos comunismul! Jos comunismul!!”. „Jos Ceaușescu” aproape că nu mai conta. Nu mai mulțumea. Devenise prea puțin, atunci când înțelesesem că se putea, infinit, mai mult. „Jos Ceaușescu venea la pachet/implicit, cu „Jos comunismul!”.

„ Jos comunismul! Jos comunismul! Jos comu…”. Și a fost primul răpăit consistent al linei de AKM-uri din fața baricadei. Gloanțe oarbe, trasoare, pliciuind zidurile Intercontinentalului, și primele letale la nivelul solului.

Fluierături, huiduieli, țipete, oarecare dezarticulare a baricadei, revenirea, alte rafale, „Jos comunismul, Jos comunismul”, fuga, crima, moartea.

În anii 90 am scris că România nu a avut șansa să iasă, deplin, din era comunistă. Nu poți face democrație cu cadre-aparatcici și din securitate. Decât, cel mult, una originală, desigur, dar nu pe cea autentică.

Nimeni dintre toți politicienii perindați pe la butoanele democrației românești nu a avut curajul să scoată România, cu totul, din era comunistă.

Faptul că, după 28 de ani – ceea ce remarca, atât de târziu, și Klaus Iohannis – tinerii continuă să strige (și nu „să strige iar”) „Jos comunismul”, consfințește adevărul că luciditatea, din nou luciditatea tinerilor, rămâne singura speranță a acestei țări blestemată să trăiască, mereu, pe muchie de cuțit.