România știe doar de frică

În prima ședință a Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) la care a participat, președintele Klaus Iohannis a lovit tare încă de la început. „Unul din obiectivele majore ale sistemului judiciar trebuie să fie ridicarea Mecanismului de Cooperare și Verificare (MCV)”, a îndemnat el, tare și răspicat.

O idee nu tocmai nouă, de altfel. Ea a fost menționată și de Traian Băsesu, și de Mihai Răzvan Ungureanu, pe vremea când era premier și, probabil repetată acum de Iohannis, tocmai la sfatul lui, fiindu-i consilier.

Numai că un astfel de demers, în cazul unei țări care încă face eforturi pentru combaterea corupției și pentru independența justiției, ar fi unul complet greșit. Mai ales în contextul în care, de mai bine de un an, Comisia Europeană a luat în discuție extinderea unui mecanism similar la nivelul tuturor statelor membre.

În 2007, când România a intrat în familia Uniunii Europene, a intrat, alături de Bulgaria, cu o mare condiție. Înțelegerea a fost una clară, tipărită chiar în tratatul de aderare: pe o anumită perioadă, europenii urmau să ne monitorizeze sistemul judiciar, asta pentru că încă aveam multe probleme la acest capitol. Cu alte cuvinte, raportul MCV a fost pentru România și Bulgaria un fel de handicap pe care urma să-l tratăm.

La opt ani de la primul raport MCV, România încă nu a îndeplinit toate obiectivele Comisiei Europene, dar principalul factor care a dus la progresele mari a fost raportul în sine. În cazul României, efectele MCV-ului au fost făcute mai mult de teama că cineva, Comisia Europeană în cazul de față, a stat cu bățul după noi și ne-a ars câte una mică de fiecare dată când au fost derapaje.

Amintesc aici, în primul rând, episodul din iulie 2012, finalizat cu suspdendarea fostului președinte, Traian Băsescu, după demiterea forțată a Avocatului Poporului și a președinților celor două Camere. La momentul respectiv, partenerii europeni, în frunte cu Viviane Reding, dar și SUA, cu Victoria Nuland, au atras atenția asupra atacurilor la statul de drept și la independența justiției, lucruri subliniate inclusiv în raportul MCV din anul următor.

Un alt episod care ne-a tras în jos a fost și „Marțea neagră”, când Parlamentul a adoptat modificări controversate la Codul penal, dar și legea amnistiei și grațierii, acte normative la care s-a renunțat tocmai pe fondul consecințelor pe plan internațional și, implicit, criticilor din următorul raport MCV.

Cu alte cuvinte, raportul MCV, până la urmă, nu a mai fost un handicap, nu a tras țara în jos și nu a pus piedici în traseul european, ci a fost o pârghie care chiar a ajutat România în lupta împotriva corupției. Cu cât am fi avut mai puține derapaje și lovituri care să lezeze independența justiției, cu atât ne-am fi propulsat în îndeplinirea obiectivelor europene și, de ce nu, în aderarea la spațiul Schengen.

Faptul că România a făcut progrese uriașe în ultimii opt ani, de când suntem monitorizați prin raportul MCV, nu este însă o situație ireversibilă. România nu este încă pregătită să combată corupția doar pe propriile picioare și cu propriile arme, în primul rând pentru că nu este suficient de pregătită și consolidată, iar clasa politică nu dă semne că ar vrea acest lucru.

Gândiți-vă numai că României i-a luat mai bine de șapte ani să înceapă cercetările efective în marile dosare de retrocedări ilegale, o problemă subliniată de Comisia Europeană încă din primul raport MCV, în 2007, și care a avut primele efecte majore abia în 2014, prin arestarea preventivă a fostelor șefe DIICOT și ANRP, Alina Bica și Crinuța Dumitrean.

Din păcate, România este încă precum un copil mic, care trebuie supravegheat și care „trebuie să știe de frică”.

Și dacă punem în context european această doleanță a unor politicieni români, de a ridica raportul MCV, iese la fel de prost. Încă din 2012, în cadrul Comisiei Europene s-a pus problema inițierii unui mecanism de verificare a sistemului judiciar la nivelul tuturor statelor membre. Vechea comisie, coordonată de Jose Manuel Barroso, a făcut o propunere clară în acest sens în 2014 și, dacă ar fi adoptată, toate derapajele care țin de justiție ar putea fi sancționate la nivel european. La momentul respectiv, au fost și state, puține, e drept, care s-au opus, însă rezultatele ar fi evidente.

Cum ar fi să vedem peștii mari din toată Uniunea europeană, cercetați și, ulterior condamnați pentru corupție, nu doar din România? În definitiv, corupția nu zace doar la noi. Amintesc doar de cazul EADS, care a adus în prim-plan corupția puternică din Germania, de exemplu, caz pe care îl anchetează și Parchetul din Munchen.