România – Ungaria: zero la zero

Mi-am luat în leasing un hamster sofisticat. (Am vrut să-l numesc Szilamer, după numele unui fermier, românaș de-al nostru, care și-a aruncat laptele la canal și povestea că în Ungaria producția autohtonă e sfântă, intangibilă; nu îndrăznește nici un ministru să dea cu copita în șiștar, că se găsește rapid un papă-lapte care să-l spânzure de talangă). Puteam să-i spun Praetor, dar penajul lui viu colorat m-a determinat să-l botez Quaestor.

Facem plimbări lungi, citim instrucțíuni de folosire, privim la televizor cu sonorul închis la maximum.

-E bine, domnule Quaestor?

Zice că-i bine.

Lucrăm amândoi, pe brânci, la teza noastră de doctorat – un plagiat complex, autobiografic – Istoria Prostiei Exuberante (din cele mai vechi timpuri până în zilele voastre).

Mai mult decât grăunțele, decât insectele, chiar mai mult decât să ne învârtim în roată, ne place politica. În orice stare de agregare și oriunde s-ar afla – în Parlament, la DNA, la ANI, în Valea Victoriei sau pe Dealul Cotrocenilor. Suntem chibiții cei mai agitați din cușca noastră.

Capitalismul românesc ne-a învățat multe: facem deosebirea dintre cercetare și urmărire penală, nu mai confundăm adevărul cu diversiunea, știm să alegem între rău și mai rău. Când vedem mascații nu ne bucurăm crezând că a început carnavalul.

Ne-am născut la Cluj (mai ales eu) și am trăit prea mult la Sighetu Marmației, ca să nu știm că mitul românului și ungurului, ca doi brazi într-o tulpină – au aceleași necazuri, aceleași aspirații personale, se nasc, se perpelesc în tranziție și mor la fel, până-și bagă coada propaganda – s-a născut la Medgidia. Nu că nu și-ar băga coada propaganda (a lor mai consecventă, mai obstinată, mai coerentă decât a noastră, fiindcă sunt mai uniți, oriunde s-ar afla – în țara lor sau în diaspora). Însă ar fi simplu dacă ar fi doar atât. Din frustrări latente și tensiuni alimentate se întrupează cel mai costisitor sentiment – ura.

Când aud întâmplări cum e aceea a fetiței cu bentiță tricoloră din Covasna, mi se urcă repede sângele la cap. Sunt în stare să-mi înghit hamsterul. Jar mănânc. Pe urmă, dacă se găsește cineva prin preajmă să mă tempereze, încep să judec la rece. Mă iau pe departe, punându-mi întrebări de gândire. În ce an suntem? 2013. Unde ne aflatoxim? În România noastră. Unde se află România? În Uniunea Europeană. Ce e Uniunea Europeană? Aici iar m-apucă nebuneala. Nu ne-am dorit să fim cu toții împreună, într-o loc fără granițe, unde steagul Danone să conteze mai mult decât drapelul de stat?

Am învățat, în amarul de ani care s-a scurs de la Revoluție, ca laptele la canal, că e de ajuns iluzia unei scântei, ca să aprinzi o țară sărăcită, mințită, adusă la disperare. Știu că politicienii – de pe ambele maluri ale Tisei – s-ar bucura să ne poată muta gândul de la îndrăcitele facturi la sfântul sentiment patriotic. Ei ar ieși mai ieftin.

Mi-e teamă de ridicol. Cum să cerșesc drepturi naționale (câte au mai rămas în politically correct-ul nomenclator UE) în propria mea țară? De la minorități?

Mi-e teamă că – dacă vom suprareacționa – aprindem țara.

Dar vocea sângelui meu ardelenesc strigă să ridic și eu, acum și aici, drapelul. Pentru sufletul curat al fetiței cu bentiță tricoloră. Suflet pe care sper să nu-l pervertească fățărnicia adulților.

-E bine, domnule Quaestor?

Zice că încă e bine.