Românul căruia Arnold a venit să-i strângă mână la JO din 1992

A ieșit un reportaj de o pagină. Tocmai desoperisem un om. Nu numai un mare sportiv. Un om care trăia pentru mișcare. Îmi promisese că va rămâne Fred Astaire din cușcă până la 50 de ani. Îmi arătase cum își face omleta din 20 de ouă. Cum se bate cu greii lumii, ce circumferință a bicepsului avea, câți interlopi a scos dintr-o discotecă din Brașov și de ce făcea conexiuni între atletismul românesc de dinainte de Revoluție și cel de după. După două ore, eu și colegul meu, Cosmin Moței, ne-am ales și cu o poză simpatică. O imagine care ilustra întreaga viață a atletului din Zalău. Cititorii? Cu o poveste mișto.

Mișto a fost și viața lui, per total, în sport. Purta cu mândrie treningul cu România. Avea o vorbă bună pentru fiecare. Se făcea coadă în jurul lui în deplasările din Cupa Europei și la tot felul de competiții de afară. Antrenori, adversari, competitori de la alte probe îi cereau cu o voce timidă să se apropie pentru o poză. Pentru că era un tip charismatic. Natural. Mereu. Tonic. Povestește recordmenul României la lungime, Bogdan Tudor: „Nu doar atleții veneau să-și facă o poză cu el. La sala de forță din Satul Olimpic din Barcelona a venit, într-o zi, celebrul Arnold Schwarzenegger. S-a dus spre Ghiță, i-a strâns mâna și l-a întrebat cum și cât de mult se pregătește în sală. Din toată sala plină, numai la el s-a dus. N-a mai dormit toată noaptea Gușet, era fericit ca un copil într-o cofetărie. Îmi zicea, mie și lui Costel Grasu, că nu se mai spală o săptămână pe mâini”. Preia firul povestirii omul cu care Gușet a stat 20 de ani în cantonamente, Costel Grasu. „Arnold i-a spus atunci: >. Îmi aduc aminte imaginea ca și cum ar fi fost ieri”.

Gușet a văzut toată lumea, a primit propuneri de tot felul, dar s-a întors mereu acasă, în Zalău. A devenit campion al României de peste 40 de ori, până când un transplant complicat de rinichi i-a anulat fără recurs destinul din sport. Era prin 2009, dar gândul de a reveni în sport nu l-a părăsit niciodată. „Cuvântul care-l caracterizează cel mai bine e bunătatea. Era un om bun! Copilul zdravăn din Bucium… era un om bun… Când începea sezonul de iarnă el reușea să arunce la fel ca în sezonul de vară… Nu-i lua timp, ca altor mari atleți, de a-și reintra în mână…”, spune, cu o voce gâtuită, antrenorul Dan Serafim.

Ultima dată l-am întâlnit pe Gege în urmă cu două săptămâni, eram în drum spre nunta unui prieten, fostul atlet Florin Suciu. Trecusem 15 minute pe Cluj Arena ca să-i strâng mânaă și să-l văd cum antrenează mogâldețe de 12-13 ani și rămăsese să ne vedem în Zalău, a doua zi. Zis și făcut. Era ziua în care împlinea 49 de ani și, la o cafea tare, pe terasa unui prieten, îmi vorbea despre cum trebuie trezit colosul care doar a ațipit – atletismul românesc -, cât împinge cu bara la piept și cum s-ar învârti în cușcă, și acum, la 49 de ani. „Aș da și acum 21 de metri…”, îmi răsună și acum în minte.

Avea planuri. Planuri mari. Antrena, punea umărul la reconstrucția atletismului românesc și era plin de viață. Până când…

Vineri seara. Ziua de naștere a unui prieten îl face să povesteacă plin de patos ceva din cariera lui. Brusc, se albește la față. Devine inert. Soția lui, Lorena Boberschi, și cu un prieten îl resuscitează. E dus de urgență la Spitalul din Zalău. De acolo, mai departe, la Institutul Inimii din Cluj Napoca. Diagnostic: infarct!

Intră în operație la 2 noaptea. Își fixează soția cu o privire de câteva secunde. Și îi face un semn discret. Că va fi bine. Intervenția durează 12 ore. E conectat la o inimă artificială. Operația reușește. E în comă indusă. „Primele zile vor fi critice. Suntem la mâna lui Dumnezeu”, spune Lorena cu o pojghiță de speranță în glas. Medicii încearcă să-l readucă la viață, Gege e între două lumi. Duminică suferă a doua intervenție chirurgicală. „Mai fă o piruetă, dragul meu, și revino la viață!”, mai înalță o rugăciune cu o voce înceată soția sa.

E un început de iunie cu soare. Vremea în care Gușet își făcea ultimele retușuri pentru Naționalele României, Cupa Europei sau Europene. E vremea în care în ultimii ani își scria programele de antrenament, acasă la apartamentul din Zalău, cu un motan pe umăr, altul pe coapsă și cu glasul soției acompaniându-l și susținându-l.

E primul  început de iunie în care fostul mare campion al României nu s-a mai ținut de cuvânt. Vocea soției, Lorena Boberschi:

„Se pare că Dumnezeu a avut alte planuri cu tine. Iți mulțumesc pentru toți cei 21 de ani petrecuți împreună, pentru tot ce am realizat împreună în viață și în sport! Ți-am promis că voi fi lângă tine mereu și am fost până în ultimul moment al vieții tale. Tu mi-ai promis, înainte de operație, că te întorci la mine. E prima dată când tu nu te ții de cuvânt. Te iubesc așa cum nu am iubit pe nimeni altcineva și nimeni niciodată nu te va înlocui în inima mea! De azi ai devenit îngerul meu păzitor. Să ai grijă de mine, iubirea mea, așa cum ai făcut mereu. Drum lin, dragostea mea! Dumnezeu să te odihnească în pace iubirea vieții mele!”.