Rose Garden, văzută de pe tăpșan

Mă înduioșează toate exaltările provinciale. America are un plan măreț cu noi, ne asigură „cunoscătorii”. Nu mai are încredere în ErdoÄŸan și vrea să înlocuiască în NATO Turcia cu România. Bine-ar fi, dacă singurul nostru submarin, numit prea optimist „Delfinul”, ar putea fi convins să se scufunde. Ba s-ar putea putea să primim, bașca, și baza de la Al-Udeid, dacă o putem transporta cu o ocazie.

Suntem meniți să fim capul de pod al Statelor Unite în Europa  (dar Europa nu trebuie să știe asta), șușotesc unii. 

Ne-a scos din foame! se bucură sincer alții, care au avut ieri o apetisantă viziune: președintele Iohannis, ieșind pe peluza Casei Albe, ținând în mâini contracte fără număr și strigând să se audă până în România, ca Trump la Riyadh, „Jobs, jobs, jobs!”.

Mă opresc aici. Imaginația noastră, când suntem băgați în seamă, n-are granițe.

Dacă n-am spus-o, o repet: a fost o vizită importantă. Președintele României a fost impecabil, ne-a făcut mândri. Faptul că Donald J. Trump nu s-a purtat cu Klaus Iohannis cum s-a purtat cu liderii UE la Bruxelles – ca și cu niște argați – e minunat. Că Stăpânul Lumii și-a asumat entuziast și răspicat parteneriatul strategic cu România e poate cea mai importantă realizare a acestei vizite (deși tocmai am văzut, la Doha, cum se desfac parteneriatele strategice, cât ai zice „habibi”).

S-o dăm pe bune: America, reprezentată de Donald J. Trump, e singura noastră garanție de securitate. Până când ne vom înzestra Armata, până când UE își va construi utopica  armată, nu ne apără decât America. Pe de altă parte, așteptând să se îmbulzească investitorii americani, nu ne descurcăm fără Europa.

Noroc că nu trebuie – cum ne îndeamnă sacerdoții maniheismului geopolitic – să alegem între Statele Unite și Europa (Germania).

România a căpătat o nesperată vizibilitate. Nu e deloc puțin lucru, dacă vom ști să o fructificăm.