„Rușinea” CCR sau „rușinea” DNA?

Au curs din nou cuvinte grele la adresa celor 9 „dumnezei” ai României, judecătorii CCR: „rușinos”, „derapaj nepermis”, „roșii”. Nimic nou, de altfel, la fel se întâmplă de vreo 10 ani încoace, la toate deciziile controversate, de la suspendarea lui Băsescu, la excluderea SRI din dosarele penale ale procurorilor. Opinia publică și unii jurnaliști privesc din păcate acest domeniu al arbitrajului constituțional ca pe o partidă de fotbal. Le-a dat cartonaș roșu alor noștri (adăugați aici tabăra politică favorită)? E huo, se dezlănțuie iadul mai ceva ca vocalizele celebrei Floricica Dansatoarea. Ne-a dat unșpe metri contra ălorlalți? E bravo, sunt „niște magistrați de mare calibru”, ca să citez dintr-un cunoscut formator de opinie unidirecțional.

Din păcate, cele mai multe voci care s-au făcut auzite până acum în spațiul public par să fi citit doar opinia separată a judecătoarei Livia Stanciu, care s-a opus deciziei colegilor săi, și mai puțin ce au spus ceilalți 8 judecători de la CCR, care au dat decizia finală. Și unii, și alții au argumente solide, care merită trecute în revistă. Să vedem, deci, unde sunt „rușinea” și „derapajul”.

Din câte am putut înțelege ca nespecialist, iată ce spune decizia CCR. Procurorii DNA au pornit o anchetă privind circumstanțele adoptării blamatei OUG 13 de către Guvernul României, pornind de la un denunț depus de niște membri ai societății civile (nu ne vom lega de background-ul lor, pentru că este irelevant situației), care îi acuzau pe premierul Sorin Grindeanu și pe ministrul Justiției Florin Iordache de favorizarea făptuitorului Liviu Dragnea și de prezentarea de date false, cu rea-credință, Președintelui Iohannis și Parlamentului României. În ancheta lor, procurorii DNA au pornit însă la drum anchetând oportunitatea politică și legalitatea tehnică (respectarea avizelor și procedurilor) pentru adoptarea acestui act normativ, OUG 13, zice CCR, lucru care nu este permis organelor de cercetare penală, ci intră în atribuțiile exclusive ale Parlamentului României (care a delegat Guvernul să legifereze în locul său, prin ordonanțe de urgență, și care putea ulterior să respingă sau să adopte OUG-ul) și ale CCR (care verifică legalitatea tehnică și constituționalitatea actelor normative, din oficiu sau la sesizarea actorilor statali îndreptățiți să o facă).

Concluzia CCR este că procurorii trebuie să se rezume la a ancheta fapte penale, prevăzute ca infracțiuni de Codul Penal și legile speciale, nu să facă cercetări penale privind aspecte de oportunitate politică și tehnică legislativă asupra actelor normative ale Guvernului. Deci: miniștrii pot fi anchetați pentru fapte penale, inclusiv cele comise cu prilejul adoptării unui act normativ (se ia o mită, se comite un abuz în serviciu, se face un trafic de influență, se omoară o persoană, se șantajează un coleg, se fumează droguri la ședința de adoptare a actului normativ), dar nu pot fi anchetați strict pentru a stabili dacă acel act normativ a fost bun sau rău (politic, social) sau a fost respectată procedura de avizare și adoptare a sa. Pentru astfel de „măgării” politice, dar nepenale, comise în adoptarea actelor normative, miniștrii, ca și parlamentarii, trebuie trași la răspundere tot politic, nu penal. O spune CCR, dar și Comisia de la Veneția (un alt fel de Curte Constituțională, la nivel european, la care publicul din România se raportează în același spirit fotbalistic – trebuie să o respectăm dacă e cu ai noștri, trebuie să o ignorăm pentru că oricum nu e obligatorie, dacă se pune de-a curmezișul alor noștri).

Pentru a ajunge la această concluzie, CCR a făcut un lucru în premieră și de aici a pornit blamarea sa, atât din exterior, cât și din partea judecătoarei Livia Stanciu, care în mod paradoxal a solicitat de data aceasta pasivitate din partea CCR „în stadiul actual al anchetei”, adică fix contrarul a ceea ce solicita pe arbitrajul CCR asupra contestațiilor la OUG 13 – atunci cerea Curții să intre la joc, nu să evite pronunțarea din motive procedurale. Pentru a putea verifica ce s-a întâmplat și dacă într-adevăr DNA a intrat în conflict constituțional cu Guvernul, arogându-și atribuții pe care nu le avea, judecătorii CCR au luat la mână actele de urmărire penală ale procurorilor, din dosarul OUG 13. Și s-a pronunțat pe ele, considerând că sesizarea penală de la care a pornit acest dosar trebuia clasată din start, pentru că nu îndeplinea criteriile de admisibilitate descrise în Codul de Procedură Penală.

Inadmisibil, cutremurător, derapaj grav, „huo Morar anti-Kovesi și Dorneanu-PSD”, au strigat criticii CCR, care au arătat că CCR și-a depășit atribuțiile și s-a comportat ca o instanță de judecată ordinară sau, după cum a arătat Livia Stanciu, ca o cameră preliminară unde un judecător stabilește legalitatea actelor de urmărire penală, pentru a stabili dacă dă drumul procesului sau întoarce dosarul la procurori, pentru refacere și remedierea erorilor procedurale.

Corect, însă la fel de corect este și argumentul judecătorilor CCR că nu puteau verifica temeinic existența acestui conflict DNA-Guvern, dacă nu studiau faptele petrecute între cele două instituții. Iar faptele înseamnă ancheta procurorilor. De altfel, că ne place sau nu, CCR are de partea sa argumentul suprem, care este și unul dintre motivele pentru care acești 9 judecători au fost porecliți „Dumnezeii României”: pe lângă faptul că din 2003 încoace deciziile lor sunt inatacabile și obligatorii (înainte puteau fi anulate printr-o supramajoritate parlamentară de două treimi), articolul 3 al legii de funcționare a CCR închide gura oricui – „în exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale„.

Cu alte cuvinte, case closed. Dar ca să ne distrăm echidistant (cuvânt transformat de unii într-o jignire zilele astea), putem observa că fix aceiași oameni care acuză CCR că și-a băgat nasul unde nu îi fierbe oala susțineau ca DNA să facă asta, pentru a da de cap dosarului OUG 13. Apărătorii anchetei DNA argumentau că procurorii nu pot ancheta dacă s-au comis infracțiuni la Guvern, fără să verifice și cum s-a adoptat procedural OUG 13, adică exact ce a făcut CCR verificând cum a fost făcută ancheta DNA, pentru a stabili ce s-a întâmplat de fapt din punct de vedere constituțional. Diferența este că, în cazul CCR, legea și Constituția sunt de partea sa.

Dar să continuăm, de dragul dezbaterii. Și să privim la ceea ce mie mi s-a părut mai grav decât că CCR a adăugat jurisprudenței încă o premieră, pronunțându-se pe temeinicia unei anchete. Să privim la ce au făcut procurorii DNA, așa cum reiese din motivarea CCR. Astfel, procurorii DNA au acceptat să ia în lucru o sesizare penală depusă chiar în aceeași zi cu ședința de Guvern în care a fost adoptată OUG 13 (nu ne putem abține să ne întrebăm la ce oră a fost depusă această sesizare, dacă ședința de Guvern a avut loc „noaptea ca hoții”), care viza în primă instanță fapte care nu sunt de competența DNA, ci de a altor parchete. A doua zi, oamenii reclamanți s-au întors la DNA și au mai adăugat o faptă la cele sesizate, de data aceasta una de corupție, atrăgând astfel și competența de anchetare a DNA (era vorba de infracțiunea de folosire a influenței de lider în partid, Liviu Dragnea, pentru obținerea de foloase necuvenite). Zis și făcut, imediat în aceeași zi procurorii dau drumul pe loc, la botul calului, urmăririi penale cu privire la aceste fapte (in rem). Celeritate, te halesc, dar poate era o zi mai liberă la DNA, între miile de sesizări și dosare.

Ce constată CCR, în mod abuziv zic unii, în mod absolut justificat și de altfel benefic pentru aflarea adevărului, zic alții, că s-a petrecut de pe 1 până pe 24 februarie, în vinerea de dinaintea zilei când CCR a luat decizia de a bate la palmă DNA, zi în care procurorii s-au decis brusc să facă două lucruri – să extindă urmărirea penală la alte 3 infracțiuni, de asemenea care nu intrau în competența DNA, apoi în aceeași zi să claseze singura acuzație de corupție din dosar, iar pe celelalte în total 5 infracțiuni (2 inițiale plus cele 3 constatate de procurori pe parcursul cercetării penale) să le trimită la Parchetul General, pentru continuarea anchetei, pentru că faptele erau de competența acelor procurori, nu a DNA?

Că procurorii DNA au deschis acest dosar „pe genunchi”, preluând fără discernământ susțineri, insinuări sau aprecieri făcute de autorii sesizării penale, toate vizând nu aspecte infracționale, ci aspecte politice, luări de poziție publice ale unor politicieni și suspiciuni procedurale neincriminate de Codul Penal, totul sub pretextul că orice sesizare penală trebuie conform legii să fie investigată. Că sub acoperișul unei singure acuze de corupție, care de altfel a și fost clasată pentru că „fapta nu există”, procurorii s-au apucat să verifice dacă adoptarea OUG 13 e bună sau e rea din punct de vedere legislativ (oportunitate) sau dacă ministrul Justiției a respectat procesul de avizare și a ținut cont de opinia specialiștilor (legalitate tehnică). Aceste lucruri sunt publice, se află și în comunicatul de presă al DNA, care citează ordonanța procurorilor pe care au avut-o sub ochi și judecătorii CCR). Că procurorii au plecat la drum încadrând în mod eronat faptele, încadrări preluate ad litteram de la autorii „civili” ai sesizării penale.

Abia apărarea DNA în fața CCR este cutremurătoare prin stângăcia ei: procurorul prezent în fața CCR a susținut că procurorii au respectat legea și Codul de Procedură Penală pe tot parcursul acestei anchete și că dacă e vreo problemă constatată de CCR, atunci ea precis e la legile respective, nu la modul în care au acționat procurorii DNA. Un fel de superior „legea suntem noi”, iar dacă nu vă convine schimbați legea.

Tabloul general după întreaga tărășenie? Ancheta DNA a funcționat pe principiul „câine surd la vânătoare” – băgăm la înaintare niște posibile fapte penale și vedem ce pică pe parcursul cercetării. Problema e că faptele penale nu existau nici măcar în cele descrise de denunțători, dar asta se pare că nu a ridicat semne de întrebare procurorului de caz. CCR a stabilit, dacă nu era clar din legile și Constituția avute la îndemână, că de acum înainte procurorii nu au voie să facă „activități de cercetare penală cu privire la legalitatea și oportunitatea unui act normativ adoptat de legiuitor”. Dacă însă adoptarea acelui act normativ se petrece prin infracțiuni, cu încălcarea legii penale (nu a normelor de avizare sau a procedurilor de tehnică legislativă), procurorii au mână liberă. Adică exact cum ar trebui să fi fost de la bun început, iar DNA doar s-a prefăcut, în acest dosar OUG 13, că face, după cum reiese din motivarea CCR.