Să nu întoarcem spatele rațiunii

Este interesant că New York Times, cred, ziarul cel mai influent din lume, a deschis un spațiu pentru români, în limba română, care colectează mărturii despre efectele corupției în viața și țara lor. Intenția este aceea de a face o comparație cu situația din SUA. Protestul din Piața Victoriei are meritul de a spune Guvernului că poartă integral răspunderea pentru actele sale și că nu poate decide să ignore adevărul privitor la efectele unora dintre deciziile sale. Aceasta este libertatea. Reacțiile de protest sunt sănătoase și necesare, iar dacă sunt și spontane, cu toții presupunem că nu sunt dirijate central. Motivația spontană poartă cu sine, de regulă, sinceritatea. Astfel, este important să spunem unui guvern – oricare ar fi acela – că abilitatea de a face ceva (legi sau acte administrative) nu este egală cu dreptul de a face acel ceva. Dreptul nu poate fi acela de a adopta legi sau acte imorale. Însă dacă guvernul nu are voie să ignore adevărurile ce nu-i convin, la fel nici cei din sistemul juridic (CSM sau șefii Parchetelor) nu pot să ignore realitatea unor acuzații sau sentințe evident nedrepte.

Statul de drept nu e nici apodictic, nici dogmatic. Avem tot dreptul, și chiar obligația, să ne împotrivim unor derapaje în funcționarea statului de drept și trebuie să afirmăm că actele emise în numele statului de drept nu pot fi dogme. Când se creează voit situația în care, de teamă, oamenii se prefac că îi cred pe reprezentanții sistemului, nu mai este libertate. Mai simplu spus, fiecare să-și facă treaba conform și numai conform cu statutul democratic și constituțional al instituției din care face parte.

Spre exemplu, statul de drept este întemeiat pe o legitimitate legală, iar Parlamentul pe legitimitatea democratică a votului popular. Să nu se înțeleagă că i-aș trimite să stea cu spatele unii la alții. Dimpotrivă, să se privească cu încredere. Parlamentul și Guvernul fac legi și politică, iar magistrații interpretează legea și o aplică. Monitorizarea tuturor politicienilor de către procurori e clar abuzivă, iar ca mod de acțiune e apanajul unui regim autoritar, adică nedemocratic sau de democrație ne-liberală, în cuvintele premierului ungur Orban.

Să mă întorc la politică. Când protestele din România erau prezentate în întreaga lume democratică, am fost solicitat să dau câteva interviuri unor importante ziare din Franța, Spania și Italia. Am răspuns cu toată grija pentru adevăr, dar și pentru a nu alimenta o imagine de război al surzilor. Fiecare dintre cei trei ziariști mi-a pus în final aceeași întrebare: încotro se îndreaptă situația și care e soluția? Ca întotdeauna, soluția nu poate fi respingerea reciprocă împietrită în resentimente, ci dialogul. Nu e vorba ca raționalitatea sufletească, cum este aceea a înțelepciunii, să înlocuiască raționalitatea forței, adică cine folosește mai bine puterea (ce frumos ar fi…). Este vorba de răspunderea cu care au fost învestiți conducătorii de către popor. Iar această răspundere impune ca unele calcule foarte politice și egoiste să fie lăsate deoparte.

Mi-au plăcut versurile recente ale unui poet român, prea puțin cunoscut, Valentin Rădulescu:

„La judecata de apoi

vei da seamă de cuvintele tale.

Ești singurul lor stăpân”.