Să oferim câte 35.000 de euro tuturor mamelor

Și mai trebuie spus că bucătarii de pe submarine câștigă cu mult mai mult decât amiralii care conduc flota.

Salariul anual de bază este pentru un bucătar de 45.000 de dolari, dar crește la circa 160.000 de dolari din cauza numeroaselor sporuri (informația este un pic mai veche, să fiu iertat dacă datele s-au schimbat între timp). Iar bucătarul, sau mai bine zis bucătarii, pentru că sunt trei pe un submarin, sunt plătiți așa de bine pentru că sunt responsabili, în mare măsură, cu moralul marinarilor (care sunt supărați în mod nativ pentru că, vă amintiți, au o mulțime de treabă). În plus, bucătarii trebuie să se descurce în spațiul lipsit de confort al navei, ceea ce presupune, pe lângă talent culinar, capabilități organizatorice foarte bune.

Așa că ștabii australieni au ajuns la concluzia că bucătarii sunt, în felul lor, mai importanți decât amiralii și îi recompensează, bănește, corespunzător.

România traverează acum o perioadă de indignare publică majoră legată de nivelul indemnizațiilor pe care le primesc un număr de persoane aflate în concediu de creștere a copiilor și care ar primi niște sume considerabile; cea mai bine plătită primește echivalentul a 35.000 de euro.

Unii spun că persoana respectivă – nu este clar dacă este o mămică sau un tătic – a plătit taxe corespunzătoare cu salariul primit și, astfel, este îndreptățită să beneficieze de prevederile legale actuale, care nu mai plafonează nivelul alocațiilor de creștere a copilului.

Au dreptate.

Alții spun că o plafonare a veniturilor este necesară și că, aplicând aceeași logică în cazul serviciilor medicale, cei care plătesc taxe mai mari ar trebui să beneficieze de îngrijiri mai scumpe și de saloane mai bune decât restul, care ar trebui tratați doar cu ceva piramidon, indiferent de boala pe care o au.

Au și ei dreptate.

Trista realitate românească face ca toată lumea să aibă dreptate, dar de fapt oamenii nu privesc în direcția potrivită. Nu este cazul persoanei care primește 35.000 de euro, și nici măcar al celor 242 de persoane care consumă o treime din bugetul alocat.

Problema reală este că politicienii și guvernanții, nu cei de acum, ci toți cei care s-au perindat „la butoane” în ultimul sfert de veac nu au gândit un sistem coerent de politici sociale. Că toți și-au uitat, în goana după privilegii și măsuri electorale, menirea și rolul în stat.

NU este problema mămicii sau tăticilor aflați în concediu de creștere a copilului câți bani primesc, atâta vreme cât nivelul indemnizației este stabilit prin lege; iar în acest caz nu avem de-a face cu o încălcare a legii. Venirea pe lume a unui copil este un eveniment cu totul și cu totul special, nu este un joc, o miză la o joc de noroc sau de interese. România are o problemă majoră de dinamică a populației, care avea nevoie de o astfel de politică.

Dacă respectiva lege este bună sau rea, este sustenabilă sau nu, dacă asigură un confort societății, este altă discuție, și este, de fapt, fondul problemei.

Strict, indemnizațiile acordate pentru creșterea copiilor au apărut în perioada guvernului Tăriceanu, când valoarea se raporta la nivelul veniturilor din ultimul an, o măsură care permitea menținerea unui anumit nivel de trai. Guvenarea Boc a introdus plafonarea, măsură care se adresa cu precădere persoanelor cu venituri modeste. De evitat abordările populiste și orice interpretări de dreapta și de stânga, ar fi o prostie.

Legea Boc a fost schimbată în primăvara acestui an, când Dacian Cioloș a cerut surse de finanțare pentru lege, parlamentarii au replicat că nu este menirea lor să comită astfel de scenarii iar președintele Iohannis a conchis, la promulgare, că este o lege bună și l-a încurajat pe ministrul Muncii să găsescă soluții pentru aplicarea legii.

Ce poți să înțelegi din așa ceva? Că, simplu, nu le pasă, că nu privesc mai departe de propriul interes și că în general statul român este condus în baza principiului „cârpește barca astfel încât să plutească cât de cât și mai vedem”. Într-un stat normal oamenii ar fi constatat că a apărut o problemă – scăderea natalității, îmbătrânirea populației – și ar fi gândit un set de politici care să fie aplicate, cu legi și finanțare și tot ce trebuie, indiferent de cine este la guvernare.

Dacă societatea și politicul sunt de acord, orice măsură este binevenită, de la a nu acorda indemnizații până la a plăti 35.000 de euro fiecărei mame care aduce pe lume un copil. Aiurea, este doar să iei o măsură în martie – și Guvernul este părtaș, pentru că a acceptat toate năstrușniciile parlamentarilor.

Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, Senatul a decis scutirea de impozit a pensiilor, măsură care nu face decât să confirme ce spun mai sus – dezbaterea nu a fost pe cifre, ci pe populisme -și să mă determine să mă opresc.

Nu înainte de a propune să oferim câte 35.000 de euro tuturor mamelor.