Să tacă Germania! Acum le zice Titi Cocoșilă

În ziua când Înalta Poartă i s-a închis în nas, deși el își pusese pantofii cu ciucuraș, s-a umflat pipota în Titi Cocoșilă. Păi taman el, care montase personal toate acele panouri cu sens unic pe DN1, îndeplinind criteriul tehnic de admitere în Schengen, taman el să fie ținut la Poartă?! El, care plânsese de nervi, la fiecare facere de Guvern, că nu este lăsat să reprezinte țara la extern, privea acum prost la Poarta nouă și închisă, pe care cineva pictase în ciudă steluțe galbene. S-a scărpinat o vreme în bugla de păr care-i stătea demnă peste frunte. La urmă, s-a-mbățoșat patriotic, s-a întors cu fața la popor și cu popoul spre Europa: „Ete, shit!” Cu toate că fusese ministru, ministru prim și chiar președinte, Titi Cocoșilă, altfel un cunoscut orator la intern, nu se exprima în engleză decât onomatopeic. Ajuns acasă, Titi Cocoșilă a pus mâna pe microfon-fon-fon și-a dat fuga la TV: „Poate că nu mai vrem să intrăm în Schengen”, „Germania a pierdut ocazia să tacă”, „Noi avem o obsesie cu Schengen, nu mai e o prioritate”.

Majoritatea celor care priveau în acel moment la televizor avea să mărturisească ani buni după aia o așa minune mare: Titi era primul Cocoșilă care dovedise lumii întregi că are ouă. Puțini s-au gândit atunci că asta era, de fapt, o anomalie a firii și că, în realitate, Titi Cocoșilă era același Titi Cocoșilă gargaragiu și înfoiat, care nu dovedise nimănui nimic, doar găsise Poarta încuiată și, în loc s-o descuie, el spusese vorba aia mare: „Ete, shit!”

Mulți exegeți nocturni ai Înaltei Porți aveau să găsească sute de explicații ale fatalului fenomen la care asistase Titi Cocoșilă, dar asta – vorba cuiva – nu este prioritatea noastră acum. Mulți dintre dumneavoastră s-au întrebat cine este Titi Cocoșilă, dar eu o să vă întreb pe dos: Cine nu e?

Titi Cocoșilă a fost mereu în relație minoră cu „partenerul” extern. Există însă vreun nume care în ultimii 20 de ani v-a reprezentat cu demnitate în lume? Care a făcut din democrație o luptă personală și din destinul european și euro-atlantic al țării o obsesie? Care a riscat să fie impopular, care a ținut direcția corectă, doar ca România să nu mai fie curluntrista lumii? Care nu a cumpărat aderarea la NATO cu banii noștri, care nu a făcut din parteneriatul cu SUA o relație pur „anatomică” și care nu schimbă placa imediat ce ajunge acasă de la Bruxelles?

Probabil că n-o să găsiți ușor un astfel de om. Pare, prin urmare, greu de înțeles de ce, în ciuda lui Titi Cocoșilă, România se află într-unul din cele mai bune momente ale istoriei sale: o țară membră NATO și UE, deși nu complet integrată, o țară liberă și democratică, deși cu derapaje și hopuri, o țară cu oameni care pot vorbi, crea și călători liber, deși împovărați de bariere financiare, o țară care se urbanizează și se schimbă încet-încet, deși mult prea încet după așteptările noastre. Își închipuie cineva cum am fi fost noi, românii, azi dacă n-ar fi fost lumea occidentală spre care să tindem, care să ne primească și să accepte să ne „integreze”, în ciuda înapoierii noastre istorice și a problemelor politice interne pe care le au și nemții, și francezii, și britanicii, și americanii?! N-ar fi mai bine ca, în loc să ne oțărâm la „frau Merkel”, ne-am face fiecare mai bine treaba? Și, în loc să ne cerșim respectul, să ni-l obținem muncind mai bine, mai eficient și mai creativ decât un neamț. Este greu? Desigur, dar aceasta este singura formă sănătoasă de naționalism – care observ că e noua doctrină de la București.

Și chiar dacă Titi Cocoșilă spune îmbufnat că nu mai suntem interesați de Schengen, atâta timp cât mai există o minoritate harnică și lucidă căreia îi pasă ca drumul european al României să continue nu este nimic pierdut.

PENTRU COMENTARII, VĂ AȘTEPT PE PAGINA MEA DE FACEBOOK – FLORIN NEGRUȚIU