Să trăiește Bancomata!

Că ce e Corabia? Tot o insulă virgină: dă-i cu lei și cu parai, fără număr, fără număr. Doar că aici nu-i panama, ci panaramă, iar ce se aruncă la lăutari, ce se pune la ginerică în piept, ce se dă pe țoalele cu diamante și rubine („diamante si rubine/ n-au valoare pentru mine/ tot ce-mi cere inima/ este mângâierea ta”), ce se dă pe șlapii cu zvarovschi, una peste alta nu depășește bugetul primăriei pe ultimul mandat.

Au scos nunta-n stradă, toată suflarea e mulțumită. I-auzi ce zice:

-Cea mai șucară mireasă/ Este Bancomata noastră…

Adevărat! Se știe!

Pentru ginerică și pentru Bancomata lui, viața lui, sufletul lui:

-Se uită lumea la mine/ Că am nuntă ca în filme…

Joacă în praful drumului, se-nfoaie hora ca penele unui păun cu paiete, rudele sărace petrec mai la fereală, mai pe daiboj.

Bancomata – ce nume cuprins, cât un tratat de sociologie! – se ține fudulă în rochia de treij de kile, pe care se revarsă apele colorate ale nestematelor. Soacra mică ține ritmul din șolduri, în timp ce orchestra schimbă acordurile.

-De ce-ați botezat-o Bancomata?

-Pentru căci are lovele!

Un soare ca un băiat de pricopseală sticlește îndatoritor în dinții de aur ai miresei.

Secolul XXI e sufocat cu perna.