Sângerosul cuvios Pahomie
Pare că marea ar fi aruncat-o pe țărm – iată tâlcuirea dramaticei frumuseți a mănăstirii Dohiariu.
Și ar mai fi una – o tâlcuire suprafirească, pe care închid ochii și încerc s-o istorisesc.
Deși domnitorii români au ținut cu danii grele și odoare scumpe toate mănăstirile Sfântului Munte, noi n-avem acolo decât două schituri – Prodromu și Lacu – înconjurate de o puzderie de chilii care le țin de urât.
Nicăieri însă în alt sfânt lăcaș din republica monahală nu e mai prezentă năluca ctitorului ca la Dohiariu.
Așezat în dreapta naosului, alături de Ruxandra Doamna, în tabloul votiv, și în stânga naosului, înveșmântat în rasă călugărească, cu aureola sfinților în jurul capului – Alexandru Vodă Lăpușneanu, pe care obștea de la Dohiariu îl cinstește ca pe Cuviosul Pahomie.
Atât în prima, cât și în cea de-a doua domnie, Vodă Lăpușneanu s-a îngrijit de multe mănăstiri ale Athosului, dar pe aceasta a rezidit-o și a împodobit-o ca pe nici o alta.
Acel Lăpușneanu – pe numele său adevărat Petre Stolnicul, de unde și inițiala numelui primit când, pe patul de moarte, a fost călugărit – pe care cronicarul Ureche l-a împins în istoria scrisă plin de sângele dușmanilor săi. Acel Lăpușneanu care (tot din Letopiseț cetire), i-a răspuns unui pretendent la tron ce-l sfătuia să facă întoarsă calea, fiindcă boierii de divan nu-l vor: „De nu mă vor, eu îi voi pre ei și, de nu mă iubesc, eu îi iubesc pre dânșii”. Atât i-a iubit încât Grigore Ureche numără 47 de capete tăiate la un singur ospăț.
Gura spurcată a cronicarului și vremurile hidoase au făcut din acest personaj complicat un monstru, ca posteritatea să-l poată combate ca pe un monstru.
Vodă Lăpușneanu a fost un personaj contorsionat și crud, pe măsura epocii sale.
Năluca Nemilostivitorului mai stinge și astăzi lumânările, râzându-și de fratele candilolapt, bântuie prin chilii încurcând ceasloavele. Dar asta adaugă candidei mănăstiri Dohiariu paloarea dramatică a unei taine pecetluite. O taină pecetluită cum e și inima omului.