Scumpe lord Rothschild…

Pe Benjamin Netanyahu îl așteaptă, conform presei israeliene, un Shabbat de lux, în care, la exorbitantul hotel Savoy din inima Londrei, va serba ziua soției sale Sara.

Ce aniversează sau comemorează (nu e foarte limpede), Netanyahu împreună cu omologul său Theresa Mary May? Un veac de când, la 2 noiembrie 1917, lord Rothschild, care împreună cu Chaim Weizmann conducea Federația Sionistă mondială, a primit mult așteptata scrisoare din partea ministrului de Externe britanic, lordul Balfour, document care a rămas în istorie sub numele de „Declarația Balfour”:

„Scumpe lord Rothschild,
Am marea plăcere de a vă adresa, în numele guvernului Majestății Sale, următoarea declarație de simpatie față de aspirațiile sioniste, declarație supusă Cabinetului și aprobată de acesta.
Guvernul Majestății Sale privește favorabil stabilirea în Palestina a unui Cămin Național pentru poporul evreu și va face toate eforturile pentru a facilita realizarea acestui obiectiv, fiind limpede că nu se va întreprinde nici un demers care să afecteze drepturile civile și religioase ale colectivităților ne-evreiești existente în Palestina sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară. V-aș fi recunoscător dacă ați aduce la cunoștința Federației Sioniste această declarație.
Arthur James Balfour”.

Textul Declarației, considerată primul pas spre crearea, în 1948, a statului Israel, este „de o tragicomică incoerență”, cum susținea în urmă cu câțiva ani Boris Johnson, pe atunci primar al Londrei, astăzi urmașul lordului Balfour în demnitatea de șef al diplomației. Între timp, Johnson și-a schimbat radical opinia, dar – tragicomică sau nu – imprecizia documentului rămâne.

Contextualizând istoric, când lordului Rothschild i-a sosit scrisoarea trupele generalului Allenby, sprijinite de arabii legendarului Lawrence, se îndreptau spre Palestina, pe care colonelul Thomas Edward Lawrence o promisese, la sugestia superiorilor săi, șeicului Meccăi, cu condiția de a-l ajuta în lupta pentru lichidarea Imperiului Otoman. În decembrie 1917, armata britanică în frunte cu generalul Allenby încheie patru sute de ani de dominație turcă și intră în Ierusalim pe Poarta Jaffa, grăbindu-se să consfințească Declarația Balfour și stabilind mandatul britanic asupra unei Palestine care număra în jur de 60.000 de evrei și de zece ori mai mulți arabi.

Constituirea unui „Cămin Național pentru poporul evreu” era o necesitate istorică. (Binyamin Zeev Herzl, genialul părinte al sinosmului, vedea Patagonia drept locul ideal pentru constituirea unui stat, obiectând că în Palestina evreii ar fi sacrificați, servind ca avanpost al civilizației occidentale împotriva barbariei arabe).

După Declarația Balfour, Perfidul Albion n-a mai făcut nimic pentru edificarea statului evreilor, cărora susține că le-a oferit un teritoriu (care nu-i aparținea), preocupându-se cu prioritate de petrolul arab și închizând ochii – ca și celelalte mari puteri ale lumii – la epurările entice la care au fost apoi supuși palestinienii.

Nu ajută niciuna dintre părți, dacă intrăm mai adânc în istorie. Acum, doamna premier May susține că e mândră de Declarația Balfour , prim ministrul Netanyahu îi critică pe britanici la ei acasă, pentru că nu și-au susținut promisiunile făcute în urmă cu o sută de ani, iar palestinienii solicită Guvernului de la Londra să-și ceară public iertare.

„N-am uitat nici o secundă că britanicii au dat înapoi după Declarație (n-au făcut nimic să susțină angajamentul Balfour, n.m.), dar mă îndoiesc că fără aceasta am fi primit recunoașterea internațională a dreptului nostru pe pământul Israelului. E limpede pentru mine că (…) fără zecile de ani de imigrare și de muncă susținută, fără curajul și sacrificiul de care a fost nevoie ca să ne apărăm viața și libertatea, statul Israel nu s-ar fi născut”. După treisprezece ani la putere (îl întrece deocamdată doar David Ben-Gurion, primul premier, care a condus țara cincisprezece ani neîntrerupt), Benjamin Netanyahu judecă istoria cu siguranța unuia care oricând o poate schimba, dacă l-ar obliga ingratitudinea supușilor sau a aliaților săi.