Și rablele au sufletele lor

Eu zic că mașinile au sufletul lor. Pe urmă, unele au și un soi de inteligență; un pic de bun-simț, cultură; câteodată, dovedesc o nuanță, aproape imperceptibilă, de umor.

Sigur că, și în societatea asta a lor, ca în oricare alta, există specimene nesimțite, fără scrupule; violente și îngâmfate de parcă ar veni de pe altă planetă – mari, arogante, pline de fumuri și de gaze, gata să ți se urce în cap, să te facă una cu pământul, să te împrăștie pe caldarâm.

Dar nu despre ele, cele ciudate, cu suflet strepezit, disperate și pline de fițe vreau eu să vorbesc aici, ci despre… „RABLE”. Despre cele bătrâne, care merg cuminți, „pe roțile lor”, spre cimitirele de mașini.

Le-ați văzut cum stau aliniate, lipite de gardurile REMAT-urilor, așteptându-și rândul la căsăpire? Par indiferente, dar nu sunt. Se alină doar la gândul că n-au sfârșit abandonate pe rigolă, ca niște surate de-ale lor, biete boschetărese; că nu mor degeaba, că mai înseamnă, iată, încă ceva: măcar o mânuță de bani pentru cei pe care, tot ele, i-au însoțit o viață.

„Înseamnă pe dracu!”, o să-mi spuneți. „Nu fac decât să-ncurce locul, să ne ocupe, inutil, spațiul vital, să ne înfunde plămânii cu noxele și cu rugina lor nenorocită…”.

Iar eu o să vă spun că ați uitat, domnilor, cum ne-au purtat rablele noastre, când erau în putere, ba la o naștere, alergând nebunește, în miez de noapte, pentru că salvarea întârzia; ba la o înmormântare, răvășită în bocet de claxoane și curcubee triste de prosoape; ba la o iubire dezmățată, în miez de noapte, cu jurăminte, șoapte și suspine; ba pe la câte-o nuntă, împodobită cu flori și beteală, ca o primadonă.

Ați uitat, poate, cum ne-au petrecut prin lume, furișându-ne, pe noi toți, prin orașe esențiale, peste poduri fabuloase, prin lumi neverosimile; pe buza oceanelor, pe fruntea munților, prin noaptea pădurilor. Că, măcar o dată, am trecut împreună pe lângă moarte, la un pas de ea, la un pas de dezintegrare – și când ne-a revenit pulsul și ne-am căpătat respirația, i-am mulțumit ei și lui Dumnezeu, în această ordine…

Așa li se întâmplă mereu rablelor – li se uită toată puterea, toată lumina, toate avantajele născute pentru noi, ceștilalți: comozii, grăbiții, întârziații (de dimineață), vlăguiții, dușmanii bicicletelor, trotinetelor, rolelor, velierelor, trenurilor și avioanelor.

Ipocriți, cu toată ipocrizia de care suntem în stare, le conducem, le împingem, le tractăm până în poarta REMAT-urilor, ca să le dovedim că ele, încă, mai înseamnă ceva pentru noi; mereu, până la capăt: „Cum să nu mai fie tichete?! Ce fac eu, dacă nu mai sunt tichete? Dacă îmi dă hârtia aia, ce dracu e, care zice că rabla mea, după 30 de ani, mai face încă 1500 de euro, o vând pe 2000 de lei și mai fac una-alta prin casă! Altfel, ce să fac cu ea?!”. Așa este. În final, totul rămâne o afacere între rable și oameni.

Și totuși, eu zic că mașinile au sufletul lor…