Simona – Cahill, o despărțire amiabilă?

Pământenii sunt altfel. Ca Simona noastră. Bucuroși că au scăpat de corvoadă, chiar când pierd. Sau mai ales atunci. Căci după, nu mai e nimic. Dacă ultima minge e a ta, bucuria victoriei e adumbrită de grija următoarei confruntări. Și de incertitudinea fizică; beția victoriei e evanescentă. Și absența trecătoare a senzorilor invadați de adrenalina efortului.

Tenisul e un sport crud. Mai ales la simplu. La dublu, ai cu cine împărți înfrângerea. Altfel, nici măcar cu fanii tăi. Mai ales când sunt conaționali.  Când câștigi, echipa e lăngă tine. Așteaptă să-i mulțumești; victoria e colectivă. Cupa amară a înfrângerii o bei singur, până la ultimul strop. Așa-i în tenis!

De aceea, despărțirile aici sunt, de regulă, dulci-amare. Și/sau alambicate. Cu semne înșelătoare. Și nu prea. Ca divorțurile între oameni temeinic educați. Asta a rămas din aristocrația sportului în alb. Procedurile sunt singurele remanente dintr-un sport cândva de domni și de doamne. Sportul în alb. Complet. Cel puțin în acest adio spus de cei doi: australianului Darren Cahill și constănțeana Sorana Halep.

Elegantă despărțire și meritat epilog la un parteneriat care a produs un incredibil campion. Australianul a pariat pe o jucătoare ambițioasă, e adevărat, dar cu date fizice și psihice destinate șahului, nu furiilor dintre gladiatorii despărțiți doar de o plasă capricioasă. Tenisul de azi, incomparabil mai crud decât pe vremea lui Năstase sau Ruzici, e prietenos unui alt tip uman: forțos, ca tractorista sovietică Pașa Anghelina și cu nervi de clonă. E întâmplător că boxul și luptele au devenit și sporturi feminine? Globalizarea sportului profesionist e însoțită și de egalizarea sexelor. În ciuda acestui peisaj egalizator și anihilator al diferențelor naturale, cuplul Halep – Darren a pariat și a câștigat.

Chair și împotriva scepticismului, cvasimajoritar, al fanilor români. Comentariile noastre pe rețelele de socializare au fost, multe, descurajante pentru Simona, trădând un scepticism funcțional. Ține de specificul național mentalitatea că alții ne fac celebri. Sau altceva decât meritocrația. Frustrările noastre, bate-le vina! Și istoria noastră.

Care vor fi consecințele acestei despărțiri? În cel privește pe Cahill, el evocă nevoia unui an sabatic. De odihnă profesională. Lângă familie. Greu de crezut. Dacă ar fi fost doar asta, putea amâna până după Marele Șlem australian din ianuarie viitor. Acasă la el. În familie. Mai degrabă, aflat în amiaza carierei profesionale, Darren crede că episodul Simona e deja istorie pentru el. Și e gata să-și asume un alt pariu. E vorba de Nick Kyrgios, un compatriot de-al său. Poate mai dotat de zei chiar decât așii care domină tenisul masculin de azi. De va fi așa, Simona n-are de ce să regrete. Înaintea ei a fost marele Agassi, după ea – un alt mare campion.

În ce ne privește, întrebarea e ce va face Simona? Desigur, vor veni mari performanțe pentru ea și după Cahill. E problema ei. Și numai a ei. De aceea, ne surprinde neplăcut felul în care s-a amestecat cu sfaturi președintele Federației Române de Tenis. O federație care, spre deosebire de altele din lumea întreagă, n-a făcut și nu face nimic pentru sprijinirea materială a talentelor locale. Așa cum fac organizațiile similare din SUA până în Kârghistan. Doar Federația noastră are alte preocupări. Nu știu cum se face, dar autoritățile noastre, ca să se facă simțite, trebuie, musai, să calce în străchini.