Simona – simfonia a 9-a

Bjorn Borg spunea că pentru a ajunge un mare campion trebuie să știi să învingi și când nu ești în formă. Însă în finala de la Doha, Simona Halep a demonstrat și reciproca: O mare campioană știe să câștige și când adversara nu e în formă. Ceea ce nu e deloc atât de simplu pe cât pare.

Angelique Kerber a început prost meciul. Obosită, probabil de semifinala cu Jankovic, Kerber suferea de ceea ce se cheamă „picioare grele”. Îi era greu să alerge și să se poziționeze la minge. Și, dincolo de fizic, chipul nemțoaicei o arăta și obosită psihic, lipsită de voința de a învinge.

Pericolul pentru Simona într-o astfel de situație era oricând posibila „revenire din pumni” a unei jucătoare de top, nr. 9 mondial,  ca Angelique. La 5-1 pentru Simona în primul set, Kerber a început să se miște mai bine, i-au intrat câteva lovituri decisive și, chiar dacă a pierdut setul, iar în pauză avea lacrimi în ochi în vreme ce antrenorul îi spunea să dea drumul la picioare, și-a regăsit stânga nimicitoare în primele ghemuri ale setului 2. Atunci Simona a făcut încă o dată dovada lucidității și inteligenței: de unde până atunci doar profitase de greșelile adversarei, și-a ridicat imediat nivelul jocului, n-a lăsat-o pe Kerber să preia inițiativa, s-a contrat cu ea la sânge în loc să aștepte să se stingă momentul bun al campioanei germane. Replica promptă a Simonei i-a tăiat lui Kerber încrederea, în așa hal încât a încheiat meciul pierzându-și serviciul cu o dublă greșeală.

În săptămâna aceasta, Simona Halep a câștigat cel mai important turneu din carieră, Premier 5, a urcat pe locul 9 în lume, a învins, la rând, fără drept de apel, trei jucătoare din top 10, Errani, Kerber și Radwanska. A dovedit astfel că ar putea ajunge în semifinala sau finala unui Grand Slam. Jocul ei este deja de top 5 mondial.

Iar un psihic de concurs comparabil cu al ei n-am văzut, în jumătatea de secol de când mă uit la sportivele românce, decât la Nadia Comăneci.
Ar putea fi și o mare antrenoare după ce nu va mai fi o mare jucătoare.

Ați văzut-o cu câtă liniște și-a trăit victoria? N-a aruncat racheta, nu s-a prăbușit pe spate, nu s-a luat cu mâinile de cap. Un zâmbet senin, atât, asta a fost oda bucuriei Simonei. Pentru că ea are o calitate sufletească rară printre jucătoarele de top, aceea de a se bucura mai mult să joace tenis, să simtă fiecare minge, decât să câștige. Și tocmai de aceea câștigă.

Mi-o închipui pe românca Simona Halep la 80 de ani, intrând pe teren ca să joace tenis cu aceeași plăcere ca astăzi.

Nu mi-o pot închipui pe românca Simona Halep, mă doare mintea, premiată și îmbrățișată de un Ponta, Băsescu sau Antonescu.