Sindromul „Coreea de Nord” în criza Colectiv

Să stabilim din start că acest text nu este despre medici și că el se bazează doar pe datele disponibile mai mult sau mai puțin public, până acum. Altele, autoritățile care ne conduc (Guvernul, Ministerul de Interne, Ministerul Sănătății) nu au binevoit să ne dea. Despre medicii români, toți cei implicați în gestionarea acestei tragedii, de la colegii lor din străinătate, până la autorități, pacienți și ONG-uri, au considerat că au făcut tot ce puteau face în situația dată, cu profesionalism și la standarde europene.

Totuși, aceeași unanimitate, din care au făcut parte inclusiv medicii români, a fost de acord că nicio țară din Europa nu ar fi putut face față, de una singură, unui asemenea val de peste 100 de răniți cu arsuri foarte grave și afectați de complicații din cauza gazelor toxice inhalate. Iată, deci, o problemă care nu ține de medici și de care atârnă toată cheia gestionării acestei crize. Dacă niciun sistem medical din Europa nu ar fi făcut față, ce era de făcut? Să privim la medici cum cedează și se epuizează sau să încercăm să îi degrevăm cumva, făcându-le funcționarea mai ușoară, pentru a crește astfel șansele de reușită ale răniților?

Cred că am asistat la un sindrom „Coreea de Nord” al autorităților române în fața acestei crize. Un fel de „nu ne vindem țara” sau „mândru că sunt român”, duse la nivel de politică de stat. O reacție tributară ideii de închidere, naționalism prost înțeles și reflexe comunistoide, în care în loc să te deschizi și să ceri ajutorul partenerilor internaționali, pe care știi că te poți baza, alegi să arăți cu tot dinadinsul că tu poți și singur și că nu ai nevoie de ajutorul nimănui ca să îți rezolvi problemele interne. Ne spălăm rufele în familie, ca să nu dăm prost. Uneori e corect să faci asta, să dai un mesaj de putere. Când ai însă 100 de oameni pe moarte, arși în ultimul hal, ar fi corect pentru ei să alegi să împărtășești problema și în alte galaxii, dacă de acolo există 1% șanse să vină vreun ajutor.

De ce aveam nevoie de ajutor pentru tratarea acestor oameni, nu atât pentru stabilizarea funcțiilor lor vitale, care a avut loc în primele zile? Pentru că în spitalele din România efectiv nu există dotările necesare și suficiente pentru a gestiona un număr atât de mare de arși. Probabil că nici în alte țări nu există, la un loc, pentru 100 și ceva de arși.De aceea, pacienții ar fi trebuit distribuiți cât mai repede către centre specializate de arși, dotate cu aparatură și personal specializat, din Europa. Oricât i-am lăuda pe medicii români, care merită tot respectul în această criză, ei înșiși au recunoscut că nu dispun, cu excepția Spitalului de Arși, de astfel de dotări specializate. Ba unii, pe la colțuri, susțin că nici Spitalul de Arși nu ar fi chiar așa de dotat. În niciun caz el nu are capacitatea de a trata zeci de mari arși deodată.

Acest ajutor a venit, într-un târziu. Însă din ce am văzut până acum, cred că a venit mai degrabă din cauza mobilizării societății civile, a unor persoane particulare cu relații și a unor medici străini și români, decât din cauza mobilizării organizate a autorităților guvernamentale.
Așa cum mi-a spus un medic de la Spitalul de Arși, cred că autoritățile au acceptat să „deschidă granițele” și să îi trimită pe arșii grav de la Colectiv în străinătate, mai degrabă pentru a se acoperi că nimeni nu îi va mai putea acuza de ceva. Dacă mor, mor la ăilalți, nu la noi în spitale.

Din ce știm până acum, autoritățile susțin că au început încă din primele zile de după tragedie să apeleze la contactele lor bilaterale cu alte state, direct la ambasade și guverne străine, pentru a vedea ce ajutor pot obține. Într-adevăr, la trei zile de la accident, luni, o echipă de medici francezi era la București. Dar era pentru că venea oricum în cadrul unei întâlniri aranjate mai de demult. Nu pentru că cineva îi chemase special pentru arșii din Colectiv. Au apărut apoi tot mai mulți medici, belgieni, olandezi, britanici.

Din ce s-a văzut, mobilizarea ajutorului din afară s-a petrecut mai degrabă în sensul că a venit muntele la Mahomed, nu invers. Medicii străini au intervenit, apoi alții au venit la București de capul lor sau mobilizați de persoane precum Pavel Popescu, din Norvegia și Finlanda.
Rezultatele acestor contacte punctuale ale autorităților s-au văzut abia peste o săptămână de la tragedie, sâmbăta trecută, când primele avioane cu răniți au zburat către Belgia și Olanda. De atunci, au apărut brusc tot mai multe disponibilități internaționale: Elveția, Franța, Austria, Germania, Marea Britanie. Coincidență sau nu, momentul a picat fix după ce joi, România a cerut în mod oficial ajutor de la Comisia Europeană, alegând însă să nu activeze Mecanismul de Protecție Civilă, pentru că autoritățile au considerat că este prea greoi și nu s-ar fi mobilizat îndeajuns de rapid și eficient, după cum a arătat Hotnews.

În ce a constat această cerere de ajutor de la Comisia Europeană? De ce a fost făcută abia joi și nu luni, imediat după accident, spre exemplu, când medicii susțin că puteau stabili care răniți sunt transportabili și care nu? Încă nu știm.

Nu știm nici dacă au considerat bine când nu au activat Mecanismul Comisiei Europene, preferând să meargă pe mica înțelegere cu partenerii de încredere. Teoria fostului premier interimar Sorin Cîmpeanu că tragedia din Colectiv nu se încadra la definiția formală a dezastrelor nu stă în picioare, iar practica îi dă și ea peste nas, conform europarlamentarului Siegfried Mureșan: Norvegia a activat acest mecanism și a obținut ajutor internațional după ce și-a pierdut doi scafandri într-o peșteră. Doi. Nu 150 și ceva, câți au ars în Colectiv.

Mai cred că victimele din Colectiv și autoritățile care au gestionat această criză au avut parte pur și simplu de un noroc chior. În sensul că ajutorul internațional și degrevarea sistemului medical românesc au sosit exact în momentul în care arșii din Colectiv puteau profita de ele, din punct de vedere medical. Medicii spun că niciun pacient ars la Colectiv nu putea fi transportat în alte spitale, în primele trei zile de la incendiu, pentru că pur și simplu corpurile lor nu ar fi suportat așa ceva. Asta nu explică însă de ce autoritățile române nu au cerut formal ajutor extern mai devreme.

„Avem di tăti” a fost mesajul repetat în mod obsesiv de fostul ministru al Sănătății, Nicolae Bănicioiu, precum și de Raed Arafat, încă de la începutul crizei. Pentru început, nu e de condamnat, în isteria și emoția create imediat după tragedie: cum ar fi arătat o țară al cărei Guvern, de la bun începutul unei crize, spunea că nu face față? Este inadmisibil însă să rămâi fidel acestui discurs și o săptămână mai târziu. Asta dacă nu ești în Guvernul de la Moscova sau de la Phenian. Pe parcurs, Bănicioiu și-a nuanțat mesajul, cu amendamentul că asta nu înseamnă că nu avem nevoie de ajutor, dar și cu inepții de genul că răniții de la Colectiv ar duce-o la fel de bine în spitalele din România ca și în cele din Germania. Pe cine să crezi, pe fostul ministru Bănicioiu sau pe mulțimea de pacienți români și poveștile despre cum vin cu medicamentele în sacoșă, când e să se trateze în spitale?

Marele absent al acestei povești a fost Gabriel Oprea. Desigur, zeci de mii de români au cerut în stradă ca el să fie cât mai absent din viața publică. Totuși, legal vorbind, domnia sa trebuia să coordoneze gestionarea acestei crize la nivel național și guvernamental. Miercuri, după vinerea tragediei din Colectiv, a picat Guvernul. Oprea a plecat însă oficial abia lunea aceasta, în a doua săptămână, din postul deținut ca interimar. Până atunci, din partea instituțiilor coordonate de Gabriel Oprea, nu a mai plouat cu informări prompte și bombastice, așa cum se întâmpla la fiecare zăpadă mai încăpățânată, iar pe domnul Oprea l-am mai văzut doar cu ocazii politice. Comunicarea a fost lăsată pe seama micului Bănicioiu, care atât a putut să ne informeze: avem de toate, nu ne trebuie nimic. Putem doar spera că Gabriel Oprea și-a făcut treaba și a coordonat, în liniște, nu cu surle și trâmbițe, în geamăt de girofaruri, așa cum îi plăcea dumnealui de obicei, fără să îngreuneze lanțul de decizie prin lipsa sa. Sau că a delegat atribuții. Sau poate că doar a dispărut în ceața evenimentelor, supărat pe acest popor care nu îl merită.

PS (later edit). Cumva, am și uitat că în primele zile de după tragedia din Colectiv, România a avut și un prim-ministru plin, nu interimar. Îl cheamă Victor Ponta. Nici el nu a ieșit în față în toată această criză, fiind poate mai preocupat, ca și Oprea, că îi fuge scaunul politic de sub fund. Totuși, nu pot să uit o declarație-cheie a lui Ponta, în ultima sa ședință de Guvern, în miercurea de după incendiu: el le-a cerut celor din subordinea sa să accepte orice ajutor internațional li se oferă. Deci, undeva, în lanțul de decizie, această dispută a existat: rămânem precum Coreea sau precum Europa? „Cu cât mai mult efort și cât mai multe minți și cât mai multe resurse, cu atât mai bine”, a spus Ponta. Vorba aceea din popor, cu mintea cea de pe urmă…